În acest articol vreau să vorbesc despre zahărul ascuns din produsele alimentare procesate. Am citit materiale care normalizează acest zahăr adăugat în produsele alimentare care nu fac parte din categoria ”dulciuri”, spunându-se că acest zahăr este în cantitate neglijabilă și să nu ne facem probleme. Am citit și materiale care demonizează aceste produse alimentare, însă fără a da explicații valide, ceea ce poate face omul de rând să nu ia în serios recomandările ce spun să evităm aceste produse. Așa că în acest articol vreau să explic pe înțelesul tuturor de ce se adaugă zahăr în produsele procesate, ce rol are și de ce este considerat nociv.
Experiența mea
Relația mea cu zahărul este, până la un punct, aceeași cu a majorității oamenilor care au trecut în al cincizecilea deceniu de viață. Mâncarea copilăriei și tinereții mele era preponderent gătită în casă, așa că zahărul adăugat era doar în gogoși și în prăjiturile cu fructe. Mai punea mama o linguriță de zahăr într-un borcan mare cu murături și cam atât. Nu exista zahăr în mâncare, cu excepția dulciurilor, unde era normal să existe.
În zile speciale puteam să beau o sticlă mică de Pepsi sau Cola. Băutura aia avea un gust divin! Explozia bulelor reci pe cerul gurii și gustul acela dulce, dar nu foarte dulce, mă făceau să caut să prelungesc acea plăcere a gustului. Beam licoarea colorată încet, fără a precupeți nicio picătură, pentru că știam că ocazia de a bea un alt pahar este foarte îndepărtată. Voi explica mai jos în articol de unde venea gustul acela perfect.
**
După Revoluție și apariția produselor alimentare ”de-a gata”, și mâncarea mea s-a schimbat. Tocmai ieșeam din adolescență și voiam să gust viața în toate componentele ei. Mi se declanșase spondilita, însă nu știam că există o legătură între ceea ce mănânc și boala autoimună. Nici măcar nu înțelesesem ce este o boală autoimună. Iar toate băuturile, înghețata, covrigii, merdenelele, chipsurile care se găseau peste tot erau foarte apetisante pentru noi, românii ieșiți dintr-o perioadă lungă de penurie alimentară.
Mai târziu, după apariția Internetului, am înțeles ce este o boală autoimună și că legătura autoimunității cu alimentația este una importantă. Am renunțat la gluten, și odată cu asta, la toate produsele procesate care conțineau gluten. Glutenul este, pe lângă ingredientul principal în plăcinte, gogoși, pâine și paste, și un ingredient ieftin de umplutură pentru alte produse decât cele de patiserie sau brutărie. La fel ca zahărul. Dacă un produs nu conține ingrediente de calitate, sau se dorește să se sară peste unele etape de pregătire care necesită timp și bani în plus (maturare, dospire, fermentare, afumare), se vine cu un înlocuitor ieftin: gluten, zahăr, amidon modificat, etc., ce mimează acele etape și face produsul ”apetisant”. Vom vorbi despre asta mai jos în articol.
Am scris despre legătura dintre gluten și autoimunitate în acest articol.
Așadar, am renunțat la gluten și la majoritatea produselor procesate din comerț, am intrat în remisiune și am slăbit. Însă atunci când am intrat în perioada menopauzei, am ieșit din remisiune și am avut un puseu puternic de inflamație. Atunci am descoperit Protocolul Autoimun.
**
În Protocolul Autoimun, majoritatea produselor procesate sunt excluse în faza de eliminare. În privința zahărului adăugat, sunt permise cantități mici de zahăr de cocos. În primele două luni de Protocol, eu am eliminat de tot zahărul și tot ce era dulce, chiar și fructele dulci, care și ele sunt permise cu multă moderație. Aveam dureri așa de mari, încât m-am încumetat la această experiență: scoaterea totală din alimentație a tuturor formelor de zahăr și a gustului dulce.
Am scris despre bazele Protocolului Autoimun în acest articol.
Iar despre logistica legată de Protocol în acest articol.
Primele zile au fost groaznice. Auzisem despre sevraj, dar tot nu îmi venea să cred că există sevraj în detoxificarea de zahăr. Deja până atunci redusesem foarte mult zahărul din alimentație și credeam că această eliminare totală temporară nu mă va destabiliza prea mult. Pentru că am scos și cafeaua atunci, sevrajul a fost dublu. Câteva zile, organismul meu a luat-o razna complet: m-am constipat, am avut o lipsă totală de energie, starea psihică era aproape de depresie, aveam dureri de cap, oricât de mult mâncam nu mă săturam, somnul era perturbat, chiar am avut febră și frisoane în două nopți. Pe lângă simptomele inflamației (dureri în multiple articulații și brain fog), a fost un sevraj greu de dus.
După aceste câteva zile însă, au început să apară beneficiile, atât ale eliminării zahărului, cât și ale Protocolului Autoimun. Întâi timid (intestinul și-a amintit că trebuie să se golească cândva), apoi din ce în ce mai curajoase: nivelul de energie a crescut, durerile se diminuau, markerii de inflamație au scăzut, poftele au dispărut și am putut să mănânc doar la orele de masă, pielea și părul deveniseră mai moi și mai mătăsoase. După o lună eram alt om. Încă nu ieșisem complet din puseu, dar starea mea psihică îmbunătățită m-a făcut să pot urma și alte activități, pe care înainte nu aveam energie să le duc la bun sfârșit, activități ce m-au adus din nou în remisiune.
**
După două luni, am început să reintroduc alimentele. Glutenul a rămas exclus, dar zahărul l-am reintrodus. Dacă excluderea glutenului îmi pare ușor de gestionat, excluderea definitivă a zahărului îmi cere un efort mult prea mare fizic și logistic (o paletă prea mică de gusturi și texturi), dar și psihic (în anumite perioade, corpul meu cere dopamina din zahăr). Îmi monitorizez constant consumul și observ când sar calul și mănânc prea mult. Sunt conștientă de dependența mea de zahăr și de aceea am ales să exclud până la eliminare zahărul ascuns în produsele din supermarket și să monitorizez zahărul adăugat cu mânuța mea în dulciurile făcute în casă.
Am scris despre relația mea actuală cu zahărul în acest articol.
Bliss Point sau punctul de unde începe dependența
Când vine vorba despre hrană, oamenii au avut întotdeauna o relație specială cu zahărul (pentru energie rapidă), sarea (pentru gust și retenția de fluide) și grăsimea (pentru sațietate și ”hrănirea” creierului). La mijlocul secolului trecut, industria alimentară a descoperit o formulă din combinația acestor trei ingrediente care produce în consumator o stare de plăcere intensă. Și nu numai atât, ci îl face să nu mai simtă sațietatea și să consume mai mult, crescând astfel vânzările.
Howard Moscowitz, psihofizician și cercetător în domeniul pieței alimentare, a numit această formulă ”the bliss point” (punctul de extaz), acel punct al gustului pe care consumatorul îl consideră perfect. Mezeluri, lactate procesate, hamburgeri, ketchup, dressinguri de salate, batoane proteice, băuturi carbogazoase și alte astfel de produse au început să înregistreze vânzări record. Atunci când a fost adăugat și ”crunchiness” (acea textură crocantă care imită gustul și sunetul unui aliment proaspăt) după care urmează ”topirea în gură”, o nouă generație de alimente adictive a luat naștere: chipsuri, pufuleți, bombonele, biscuiți, alimente prăjite în crustă. Acestea au devenit extrem de populare în rândul consumatorilor, în special al copiilor, iar profiturile companiilor de alimente procesate au crescut vertiginos.
Ca o consecință, pe măsură ce oamenii consumau tot mai multe astfel de alimente, iar rolul femeii în societate s-a modificat, interesul pentru mâncarea gătită acasă, din alimente integrale (legume, carne, fructe, cereale) a scăzut vertiginos. Mâncarea gustoasă se găsea gata preparată în orice magazin, iar femeia putea să iasă din bucătărie și să meargă la muncă.
Și tot ca o consecință a preferinței pentru alimente procesate, consumul de zahăr a crescut undeva între 10 și 20 de ori. Acest fapt, alături de consumul mare de sare și grăsimi industriale, a declanșat ”epidemia” de boli moderne: obezitate, diabetul de tip 2 și boli cardiovasculare, la care noi, românii, suntem campioni.
Ce se ascunde sub ”gustul perfect”
Acum, că am văzut cum se creează ”gustul perfect”, hai să vedem ce ingrediente se ascund în spatele acestui gust.
În ultimele decenii, profilul nutrițional al produselor de la raft din țara noastră s-a schimbat radical. Spre deosebire de țările vestice, unde educația nutrițională a început să pună presiune pe producători, în România consumul este încă dominat de preț și volum: un volum mare la un preț cât mai mic. Produsele ieftine, în ambalaj voluminos, care par apetisante și au gust bun sunt foarte bine vândute, iar acest preț ieftin nu poate fi obținut decât cu anumite compromisuri. Zahărul adăugat este unul dintre acele compromisuri. Voi trece prin câteva produse intens consumate și vom vedea de ce am ajuns să găsim zahăr acolo unde logica ne spune că nu are ce căuta.
Pâinea: De ce nu mai are gustul de acum 50 de ani?
Nu am mai mâncat pâine cu gluten de 15 ani, așa că nu pot depune mărturie ce gust are acum. Dacă ar fi să o compar cu pâinea fără gluten din supermarket, este foarte dulce și prea moale, aproape ca un cozonac. Diferența față de pâinea copilăriei mele (anii ’70-’80), atunci când pâinea era densă, neelastică și un pic amăruie, vine din schimbarea procesului de producție.
- Grăbirea dospirii: În trecut, pâinea trecea printr-un proces lung de dospire naturală. Astăzi, în industria mare, timpul înseamnă bani. Zahărul este adăugat pentru a hrăni drojdia rapid, forțând aluatul să crească într-un timp record.
- Reacția Maillard: Zahărul ajută la obținerea acelei cruste rumene și crocante (aspectul vizual vinde) chiar și atunci când procesul de coacere este industrial și rapid.
- Conservarea: Zahărul reține umiditatea, ceea ce face ca pâinea de supermarket să rămână moale timp de o săptămână. Pâinea copilăriei mele se întărea după două zile tocmai pentru că nu avea aditivi.
Așadar, principalul motiv pentru care zahărul este adăugat în pâine este unul prozaic: costurile reduse de producție și rezistența mai lungă pe raft. Zahărul (sau siropul de glucoză-fructoză) este o umplutură ieftină. E mult mai ieftin să dai gust unei pâini cu zahăr și arome decât cu făină de calitate superioară și timp lung de dospire.
Deși etichetarea este obligatorie, mulți consumatori nu verifică secțiunea „din care zaharuri” de pe tabelul nutrițional, bazându-se pe ideea că „pâinea e sărată, deci e ok”. O pâine de calitate nu ar trebui să aibă mai mult de 1-2g de zaharuri la 100g (provenite natural din cereale). Dacă vezi valori de 4-7g, aceea este o prăjitură deghizată.
Mezelurile: Ce se ascunde în salam și crenvurști?
Dacă în cazul pâinii ne deranjează textura și dulceața, în cazul cărnii prezența lui este de multe ori de-a dreptul insidioasă, deoarece maschează procese industriale care ar face alimentul neatractiv în stare pură.
În România, rafturile de mezeluri sunt pline de produse care conțin dextroză, maltoză sau sirop de glucoză. De ce ar pune cineva zahăr în parizer, șuncă sau salam?
- Compensarea excesului de sare: Pentru a conserva carnea ieftină și a-i crește retenția de apă (deci greutatea), se folosește multă sare. Zahărul taie din asprimea sării, făcând produsul comestibil, chiar dacă nivelul de sodiu rămâne periculos de mare.
- Mascarea gustului metalic: Multe mezeluri procesate conțin nitriți de sodiu (pentru culoarea roz) și polifosfați. Aceștia pot lăsa un post-gust metalic sau amar, pe care zahărul îl acoperă perfect.
- Maturarea rapidă: În cazul salamurilor de tip Sibiu sau al celor de vară, zahărul este adăugat pentru a hrăni culturile bacteriene care produc acid lactic. Aceasta scade pH-ul cărnii rapid, oferind acea textură fermă și gustul ușor acrișor într-un timp mult mai scurt decât prin maturarea tradițională.
Dacă îți plac mezelurile, aceasta este o rețetă de șuncă pe care o poți face chiar tu.
Lactatele: Capcana ”fără grăsime”
Aici asistăm la un paradox nutrițional. Grăsimea din lapte are o aromă naturală bogată. Când industria a început să promoveze produsele degresate (light), s-a lovit de o problemă: fără grăsime, iaurtul are un gust neatractiv, laptele este apă chioară, și brânza nu se încheagă. Iar soluția găsită pentru aceste probleme a fost simplă: zahărul adăugat.
- Înlocuitor de textură și gust: Când scoți grăsimea, trebuie să pui ceva în loc pentru ca produsul să rămână cremos și plăcut. Zahărul și amidonul modificat preiau acest rol.
- Iaurturile cu fructe: În realitate, majoritatea sunt ”deserturi pe bază de lapte”. Cantitatea de fruct real este adesea sub 5%, restul fiind un sirop gros de zahăr cu arome și coloranți care mimează gustul de fructe proaspete.
- Brânzeturile tartinabile: Multe variante din supermarket conțin adaos de lactoză sau alte forme de zahăr pentru a crea acea senzație de ”topire în gură” care creează dependență. Lactoza este tot zahăr, zahărul din lapte. Natural, se găsește în lapte, așa cum fructoza se găsește în fructe, însă extras mecanic și adăugat apoi în produse este… zahăr adăugat.
Murăturile și muștarul: Capcana conservanților
Aici intervine o discrepanță culturală și industrială majoră:
- Murăturile de supermarket: Spre deosebire de cele făcute acasă în saramură (fermentare lactică), cele din comerț sunt adesea făcute prin metoda marinării în oțet. Deoarece oțetul ieftin, industrial este extrem de acid și dur la gust, producătorii adaugă cantități generoase de zahăr pentru a echilibra aciditatea și a face produsul gustos. Aceste murături sunt dulci-acrișoare și nu au beneficitatea legumelor fermentate, dar rezistă ani întregi pe raft.
- Muștarul: Rețeta tradițională (boabe de muștar, oțet, sare, condimente) este destul de picantă și amăruie. Zahărul este cel mai ieftin ingredient care poate masca gustul amărui și… o calitate slabă a boabelor de muștar.
Îți poți face proprii castraveciori murați, simplu și sănătos.
Ce alte alimente conțin zahărul ascuns?
Lista este surprinzător de lungă. Industria alimentară folosește zahărul pe post de balama între arome: le leagă, le intensifică și, cel mai important, creează acel profil de gust care te face să nu te poți opri din mâncat.
Iată câteva categorii de produse din supermarketurile din România unde zahărul ascuns este din abundență:
- Sosurile și Condimentele lichide
- Ketchup: O sticlă standard de ketchup conține aproximativ o treime zahăr. Este, practic, un gem de roșii cu oțet.
- Sosurile de soia (variantele ieftine): Sosul de soia tradițional are doar 4 ingrediente. Variantele comerciale din supermarket adaugă zahăr și colorant de caramel pentru a mima densitatea și culoarea unui sos maturat.
- Dressing-urile pentru salate: Chiar și cele etichetate ca fiind ”sănătoase” sau ”cu iaurt” au zahăr pentru a stabiliza emulsia și a tăia din aciditatea oțetului.
- Conservele de legume
Te-ai aștepta ca o conservă de mazăre să conțină doar mazăre, apă și sare, nu-i așa?
- Mazărea și porumbul la conservă: Se adaugă zahăr în saramură pentru a păstra culoarea vie a legumei și pentru a-i menține textura crocantă.
- Orice legume sau leguminoase în sos de roșii: Aici zahărul este în cantități industriale, uneori ajungând la nivelul unui desert, pentru a crea acel sos gros și lipicios.
- Chipsurile și gustările sărate
Deși le cumpărăm pentru sare, zahărul joacă un rol crucial în chimia dependenței:
- Chipsuri cu arome (barbecue, paprika, ceapă, etc.): Pudra de aromă de deasupra conține aproape întotdeauna zahăr (dextroză). Fără el, aroma ar fi prea stridentă sau amară.
- Mixurile de nuci prăjite: Multe alune sau migdale sărate sunt trecute printr-o soluție cu zahăr înainte de prăjire, pentru ca sarea și condimentele să se lipească mai bine de ele.
- Produsele de tip fast-food congelate
- Pizza congelată: Zahărul este prezent atât în aluat (pentru rumenire rapidă), cât și în sosul de roșii de deasupra.
- Pane-urile (Nuggets, fish fingers): Pesmetul industrial este adesea îndulcit pentru a se colora frumos în tigaie și pentru a oferi acea textură „crunchy” pe care copiii o adoră.
- Băuturile (care nu sunt sucuri)
- Apa cu vitamine / Ape cu arome: Mulți români le cumpără crezând că sunt o alternativă sănătoasă la apă, dar unele conțin până la 4-5 lingurițe de zahăr pe sticlă.
- Berea fără alcool cu arome: Este, în esență, un suc acidulat cu extract de malț și foarte mult zahăr adăugat pentru a masca lipsa corpului pe care îl dă de obicei alcoolul.
Este normal ca dulciurile să fie dulci, nu-i așa?
Cantitatea de zahăr din dulciurile industriale depășește cu mult ceea ce ar fi necesar pentru a obține un gust plăcut. În industria alimentară modernă, zahărul nu este un simplu ingredient care dă savoare, ci a devenit un stâlp de susținere structural și economic al produselor care poartă numele de ”dulciuri”.
Iată de ce dulciurile de pe rafturile din România sunt mult mai dulci decât ar trebui să fie:
- Zahărul ca arhitect al texturii: Dacă ai încerca să reduci zahărul dintr-o napolitană sau dintr-un biscuit industrial cu 50%, produsul s-ar dezintegra. Zahărul oferă masă și volum. Este mult mai ieftin să umpli un fursec, de exemplu, cu zahăr decât cu unt, cacao sau nuci. Zahărul cristalizat oferă acea textură specifică, crocantă. Fără el, multe dulciuri ar deveni gumoase sau s-ar întări ca piatra.
- Pragul de toleranță: punctul de extaz: Producătorii folosesc echipe de cercetare pentru a găsi „the bliss point” (punctul de extaz): concentrația precisă de zahăr, sare și grăsime care trimite cel mai puternic semnal de dopamină către creier. Problema este că, odată cu consumul constant, creierul devine imun și are nevoie de o doză și mai mare pentru a simți aceeași plăcere. Voi detalia asta mai jos. Dulciurile de acum 50 de ani aveau un profil de gust mult mai echilibrat. Astăzi, dacă guști o prăjitură făcută în casă după o rețetă veche, s-ar putea să ți se pară fadă, pentru că papilele tale sunt bombardate zilnic de standardul industrial.
- Mascarea ingredientelor ieftine: Un conținut ridicat de zahăr este cel mai bun mod de a ascunde faptul că un produs este făcut din ingrediente de calitate inferioară. Ciocolata ieftină conține foarte puțină masă de cacao (care este scumpă și amăruie) și foarte mult zahăr și grăsimi vegetale hidrogenate (care sunt ieftine). Zahărul acoperă lipsa aromei de cacao și acționează ca un potențiator pentru aromele artificiale de fructe sau vanilie care, altfel, ar avea un gust chimic pronunțat.
- Conservarea infinită: Zahărul este un conservant extrem de eficient (prin osmoză, extrage apa din bacterii, împiedicându-le să se înmulțească). Dulciurile industriale sunt create să reziste la raft luni sau chiar ani de zile. O prăjitură făcută cu cantități normale de zahăr și ingrediente proaspete s-ar altera în câteva zile.
**
Dacă ne uităm la o ciocolată cu lapte obișnuită sau la un pachet de biscuiți, tabelul nutrițional arată adesea valori de 50g – 60g de zaharuri la 100g de produs. Asta înseamnă că mai mult de jumătate din ceea ce mănânci este zahărul adăugat. Dacă Organizația Mondială a Sănătății recomandă un maximum de 25g (aproximativ 6 lingurițe) de zahăr adăugat pe zi pentru un adult, o singură baton de ciocolată sau 3-4 biscuiți depășesc deja această limită pentru întreaga zi.
Chiar și în produsele etichetate ”fără zahăr adăugat” (pentru diete sau diabetici), producătorii folosesc îndulcitori sintetici care sunt de sute de ori mai dulci decât zahărul. Aceștia mențin dependența creierului de gustul extrem de dulce, chiar dacă nu aduc calorii, păstrând consumatorul captiv în aceeași bulă senzorială.
Cum ne păcălește zahărul adăugat creierul: oboseala senzorială și ”sugar creep”
Există un fenomen numit ”oboseală senzorială”. Dacă mâncăm ceva doar sărat, ne săturăm repede. Dacă acel produs (cum ar fi un salam sau o brânză topită) are și o notă subtilă de dulce, creierul devine confuz și semnalele de sațietate sunt întârziate. Astfel, ajungem să mâncăm o cantitate foarte mare de produs procesat, pentru că papilele noastre gustative sunt scurtcircuitate. Am experimentat acest fenomen pe pielea mea.
Aveam un salam favorit din care puteam mânca oricât, fără să mă satur. Când am avut covid, singurul gust pe care îl simțeam era cel sărat. Când am mâncat o felie din acel salam a fost ca și cum aș fi îngurgitat o linguriță cu sare. Covidul a spulberat ”punctul de extaz” din papilele mele gustative, arătându-mi adevărul: salamul ăla avea prea multă sare.
”Sugar creep” este un fenomen întâlnit în industria alimentară și în psihologia consumului, descriind procesul prin care cantitatea de zahăr adăugată în alimentele procesate crește treptat în timp, proces care trece neobservat de către consumatori. ”Sugar creep” nu are un corespondent în limba română. Gândiți-vă că este ca fabula broaștei fierte, o variantă ce implică creșterea lentă și constant de zahăr în produsele industriale. Nu-ți dai seama cât zahăr consumi pentru că percepția îți este alterată.
Problema majoră în consumul produselor industriale ce conțin zahărul ascuns este cumulul. Dacă mănânci la micul dejun o felie de pâine cu șuncă (ambele cu zahăr), la prânz o salată cu dressing cumpărat din supermarket și o conservă de mazăre, iar seara un iaurt degresat, ai consumat deja doza maximă recomandată de zahăr pentru o zi întreagă, fără să fi mâncat măcar o bomboană.
Și totuși, unde este problema?
Zahărul adăugat din produsele industriale nu este o problemă pentru că are multe calorii, ci pentru că, pe lângă cumulare, ridică ștacheta gustului. Ne face dependenți de un nivel de stimulare pe care natura nu îl poate oferi, făcând ca mâncarea sănătoasă, neprocesată, să pară neatractivă. Dacă ai nevoie de un sos dulce ca să poți mânca o salată de legume, de multe condimente pe o friptură, de sare ca să mănânci o roșie sau un castravete, iar pâinea de casă dospită lent, care era ”normală” acum 40 de ani, îți pare amară, înseamnă că papilele tale gustative au fost reprogramate de industria alimentară.
Această industrie ne-a învățat că legumele crude, cu propriile lor zaharuri complexe și arome subtile, sunt fade. Nu zahărul din pâine ne omoară, ci faptul că am ajuns să nu mai știm ce gust are pâinea fără el. Când zahărul devine neglijabil, el devine, de fapt, omniprezent. Nu este vorba de frica de molecula din zahăr, ci de faptul că mâncarea a devenit ceva dictat de o industrie, iar noi am devenit dependenți de acea industrie, fără a mai fi capabili să percepem gusturile, texturile, cantitățile și să distingem nutrienții din ceea ce mâncăm. Iar astfel nu ne mai putem bucura de mâncarea adevărată, ci ne lăsăm suprasaturați de alimente industriale, din ingrediente ieftine și artificiale, care ne îmbolnăvesc.
În loc de concluzie
Nu vreau să dau sfaturi în acest articol. Pot doar să vorbesc din propria experiență. Pentru mine, acele 2 luni în care am eliminat complet din alimentație zahărul adăugat și gustul dulce au fost o bună bază de plecare pentru relația mea cu zahărul. Am înțeles cât de dependentă sunt și am putut să mă reanalizez și să stabilesc cât pot duce fără să mă frustrez. Am reconsiderat și relația mea cu celelalte gusturi (acru, amar, picant, sărat).
Excluzând până aproape de eliminare produsele procesate, papilele mele gustative s-au recalibrat. Am făcut asta lent, pentru că amintirea sevrajului a fost prea puternică, iar dependența emoțională de gustul dulce a rămas. Mi-a luat ani de zile să ajung de la 2 lingurițe cu vârf de zahăr în cafea la nici un pic și să îmi și placă așa. Mănânc desert în fiecare zi la masa principală, desert făcut de mine, în care știu cât zahăr am pus. Intenționez ca pe viitor să introduc și zile în care nu am desert, dar voi face ca până acum: dacă simt frustrare alimentară, mă opresc.
Să nu credeți că nu mai mănânc niciodată produse procesate din supermarket. Aceste produse sunt omniprezente și a pretinde că ele nu există și nu mă interesează ar fi neadevărat. Dar nu sunt baza alimentației mele, le mănânc ocazional și savurez gustul lor. Pe foarte multe dintre aceste produse nu le mai agreez și nu mai poftesc la ele pentru că organismul meu le respinge acum.
**
La sfârșit, te las cu îndemnul de a explora cât mai des gătitul acasă din ingrediente integrale, cu gust natural, bogat, subtil și divers. Gătitul acasă nu îți dă doar controlul asupra caloriilor și sănătății, ci îți redă capacitatea de a simți.
Iar în acest articol ofer câteva trucuri simple pentru o viață sănătoasă.
Zahărul din produsele procesate este „un pasager clandestin”. Nu l-ai invitat, dar îl plătești și îl procesezi metabolic. Fă distincția dintre zahărul de umplutură din pâine, mezeluri și muștar și zahărul de plăcere dintr-un fursec de casă. Zahărul de umplutură nu doar că nu îți aduce plăcere, ci îți face rău, însă un dulce mic, gătit de tine, îți aduce bucurie. Echilibrul nu înseamnă să nu mai mănânci niciodată o prăjitură, ci să te asiguri că prăjitura nu este deghizată în micul dejun, prânz și cină sub formă de produse procesate. Când elimini zahărul ascuns din mâncarea industrială, nu pierzi o plăcere, ci recuperezi un întreg univers de arome pe care industria alimentară l-a acoperit cu un strat gros de sirop ieftin.