De când psihologia a devenit unul dintre interesele mele, am putut să pun un nume multor emoții, mecanisme de adaptare și altor caracteristici ale psihicului uman. Una dintre aceste caracteristici este spațiul de siguranță.
În cercetările mele, mă axez mai mult pe spațiul de siguranță ca mecanism de adaptare, un refugiu unde merg să-mi liniștesc emoțiile și să îmi calmez anxietatea, să mă odihnesc și să procesez mental factorii de stres, fără a fi copleșită de aceștia. Pentru un om cu o boală autoimună, stresul este un factor important al declanșării bolii și al puseurilor de boală.
Nu voi detalia aici dimensiunile stresului cronic, acesta este un subiect de sine stătător pe care îl voi trata în alt articol. Atunci când psihic nu ești bine, când ai vrea să fii în altă parte, făcând altceva, cu altcineva, când te simți copleșit, când mintea ta nu reține detaliile și este mereu obosită, când ești mereu extenuat sau fără vlagă și chef, când ești mereu speriat de viitor, iar asta te împiedică să trăiești prezentul, atunci sigur ești stresat dincolo de capacitatea organismului tău de a face față.
Mecanismul fiziologic spune că această stare de permanent stres impune eliberarea de cortizol în exces, care stimulează, pe lângă alte procese chimice, și producerea de citokine pro-inflamatorii, care mențin inflamația și declanșează puseurile de boală autoimună. Nu insist pe aceste aspecte, nu am studii în medicină și nu aș vrea să fac greșeli în explicațiile mele. Consider că este suficient să spun că există mecanisme dovedite de știință care fac legătura între stresul în exces și inflamația din corp. Explicațiile detaliate din domenii la care nu ne pricepem sunt nefolositoare și ne fură din timpul pe care l-am putea petrece în mod mult mai util și mai plăcut făcând altceva care chiar ne ajută cu adevărat. Veți vedea mai jos în articol că acesta este unul dintre factorii care fac parte din spațiul de siguranță.
**
Nu vreau ca acest articol să fiu unul general, de genul ”10 tehnici prin care să îți construiești spațiul de siguranță” sau ”Ce este spațiul de siguranță și cum să ți-l creezi”, ci voi expune, cât de corect percep și îmi amintesc, cum am ajuns eu de la durere fizică și psihică, la echilibrul pe care îl am astăzi, pornind de la spațiul de siguranță. Așadar, să purcedem.
Primul pas: Copleșirea
Unii oameni au nevoie să fie rock bottom (pe fundul gropii, cum ar veni în românește) pentru a se putea opri din toate prostiile pe care le fac și a începe drumul spre o viață mai bună. Așa sunt și eu. Privind retrospectiv, aș putea spune că eram în burnout și într-un puseu continuu de spondilită, cu dureri insuportabile care se mențineau în unele locuri, se mutau în altele, mă mișcam greu, șchiopătam când de un picior, când de celălalt, mă aplecam cu greutate și, în general, eram un ghem de durere.
Cea mai ”deșteaptă” tactică pe care a aplicat-o organismul meu a fost să îmi decupleze mintea de corp pentru a putea continua să supraviețuiesc. Eram pe pilot automat și am continuat așa până am atins perimenopauza și nu am mai putut. Am clacat psihic. M-a dus mintea totuși să plec de la un job solicitant. Nu insist pe acest aspect, am scris cum a fost în alt articol.
Pasul al doilea: Reconectarea cu propriul corp
Definiția simplă a unei boli autoimune este că sistemul imunitar atacă propriile țesuturi. Această definiție mi-a creat percepția că în interiorul meu se duce un război, sistemul imunitar se luptă cu articulațiile, oasele și ligamentele: spondilita anchilozantă. Credeam că corpul meu este inamicul, așa spuneau doctorii, că autoimunitatea este atunci când corpul se întoarce împotriva mea, așa că îmi uram și în același timp îmi era teamă de inamic: propriul corp.
Când am intrat în burnout, am pierdut războiul. Aveam 41 de ani și m-am declarat învinsă. Nu mai puteam să muncesc. Nu-mi amintesc prea clar acea perioadă, însă îmi amintesc că simțeam că trebuie să fie și o viață fără durere pe undeva, iar eu nu știu ce să fac să o obțin.
Nu știu cum mi-a venit ideea pașilor mici, probabil că am citit undeva. Încet, am început să mă reconectez la propriul corp. Mi-am făcut mici ritualuri de îngrijire (gomaj, creme de față și corp), mi-am făcut abonament la sală și am mers regulat acolo, la fiecare 2 zile, dimineața. Mi-am rearanjat casa, creând ceea ce acum știu că se numesc ”ancore fizice” și fac parte din spațiul de siguranță: un colț de canapea cu perne și păturică moale, fotografii frumoase plasate strategic, mi-am luat primul laptop și mi-am pus biroul la fereastră, să pot privi cerul, copacii și florile în timp ce scriu. Îmi cream din ce în ce mai multe astfel de ancore, care să țină departe de mine durerea și nesiguranța.
**
Tot în această perioadă mi-am regândit și alimentația. Am început să mănânc fără gluten și lactate, cât mai curat și ordonat, cu ore de masă fixe. Foarte repede, durerile s-au diminuat și am slăbit, două victorii majore pe care nu mai reușisem să le ating până atunci. Am început să dansez, să fac yoga și pilates. Eram pe val.
Acest pas a fost foarte important pentru mine. Primul spațiu de siguranță creat a fost propriul corp. M-am reîmprietenit cu el, transformându-l dintr-un inamic într-un aliat care are nevoie de compasiune și îngrijire, nu de ignorare și pedeapsă. Am început să îmi percep corpul ca pe un adăpost. Chiar dacă acest adăpost a dat greș din nou.
Pasul al treilea: Punctul de cotitură
Am trăit așa 7 ani. Am intrat pentru prima oară în remisiune, aveam timp, energie și vigoare așa cum nu avusesem niciodată în viața mea. Pentru prima oară în ultimii 25 de ani nu mă durea nimic! Cumva simțeam că durerea și nesiguranța sunt încă prezente, dar nu voiam să mă opresc și să ascult, mă simțeam prea bine în goana mea după viață.
Când am intrat la menopauză, am reintrat și în puseu. Estrogenul, care m-a ajutat la perimenopauză, a scăzut brutal până la zero, lăsându-mă fără protecție. Inflamația a crescut la cote nemaiîntâlnite de mine până atunci și, alături de toate manifestările menopauzei (bufeuri, transpirații nocturne, epuizare, palpitații, depresie, anxietate) m-au făcut să redevin biata victimă bolnavă. Nimic din ceea ce făcusem până atunci nu mai mergea, eram iar plină de durere și am început să mă îngraș.
**
Însă acum nu mai eram așa de neștiutoare ca în prima etapă. Eram cu un pas mai în față. Am recunoscut curând ceea ce nu voisem să văd când eram pe val: deși învățasem ce să fac ca să îmi stabilizez corpul, psihicul încă funcționa în modul de supraviețuire. Am început să accept că ancorele fizice, așa cum mi le creasem până atunci, nu mai erau de ajuns în acest stadiu.
Mi-am regândit din nou alimentația, introducând și alte restricții. Pentru câteva luni, am urmat Protocolul Autoimun și curând am ieșit din puseu și am dat jos cele câteva kilograme pe care le acumulasem. Eram din nou în remisiune, dar gândul că ceea ce fac nu este de ajuns nu mi-a mai dat pace.
Pasul al patrulea: Observatorul
În psihologie, metacogniția este acțiunea de a gândi despre propria gândire, adică de a avea capacitatea de a te observa în timp ce gândești. Mai există și termenul de meta-emoție, adică de a îți observa propriile emoții și, de asemenea, de a observa ce emoții îți provoacă propriile emoții. Asta înseamnă că nu te mai identifici cu acele emoții și nu te mai îneci în ele. Ești tot în apă, dar ai învățat să înoți.
Suntem programați biologic pentru metacogniție și meta-emoție datorită dezvoltării cortexului prefrontal, însă, dacă nu ne cultivăm în mod intenționat aceste capacități, vom rămâne la un nivel rudimentar: vom reacționa impulsiv la emoții și nu vom ști ce se întâmplă cu noi.
**
Diminețile mele începeau cu anxietate, imediat ce mă trezeam, chiar înainte să deschid ochii: Oare cât de tare și unde mă doare astăzi? Zecile de ani de durere își spuneau cuvântul: îmi era foarte teamă de durere, așa că o anticipam cu și mai multă teamă. Aveam obișnuința anxietății matinale, așa că, chiar și în anii de remisiune, îmi cream singură acea anxietate: e prea cald, e prea frig, e zgomot afară, parcă sunt un pic umflată, nu am chef să merg unde am de mers…
Când am început să mă observ, am înțeles că aveam acest obicei și că îmi face rău: îmi începeam ziua într-un mod care îmi producea un mare stres. Aveam nevoie de o strategie pentru a-mi începe ziua într-un mod optim, care să nu implice un stres inutil, ci să îmi dea starea necesară pentru o zi plină de sens, armonie și bucurie. Mi-am creat rutine simple pentru acele secunde de imediat după trezire: mi-am pus flori la fereastră, ca să văd ceva frumos chiar în momentul în care deschid ochii, mi-am creat obiceiul să mă gândesc imediat la o acțiune simplă și plăcută pe care să o fac în primele minute: să pășesc în papucii moi, să îmi prepar micul dejun, cafeaua, să citesc o carte bună, să scriu un text, etc.
Mai târziu am aflat că ceea ce am făcut în acea perioadă a fost să îmi construiesc ancore senzoriale care m-au ajutat să-mi creez spațiul de siguranță matinal: ancore vizuale (florile de la fereastră, un colț de cer), tactile (covorașul și papucii, cana caldă), olfactive (mirosul mâncării și al cafelei), chiar auditive (tăiatul pâinii, susurul cafelei turnate în ceașcă, liniștea din jur). În timp, aceste ancore senzoriale au înlocuit obiceiul ruminației anxioase matinale. Toate acestea nu ar fi fost posibile fără dezvoltarea metacogniției și meta-emoției.
**
Obiceiul de a mă observa a stat la baza autocunoașterii. Am observat ce îmi face cu adevărat rău și ce mă ajută. Am renunțat la privitul la TV: știrile panicoase și dramoletele din emisiunile de largă audiență nu îmi aduceau niciun plus, doar mă agitau și mă făceau să îmi pierd timpul. Am observat cum privitul de video în format scurt mă absoarbe cu dopamină ieftină, fără să îmi ofere nimic util și alte asemenea nimicuri care îmi furau timpul și energia.
Postura de observator nu a însemnat doar bucurie, ci și adevăruri neplăcute: a scos la iveală umbra din mine. Însă, așa cum este nevoie să ștergi praful și să cureți pânzele de păianjeni din colțurile întunecate ale casei pentru a crea un cămin, așa și spațiul de siguranță cere să fie scoase la lumină însușirile mai puțin plăcute ale propriei ființe, deoarece sunt necesare pentru următorul pas: relațiile.
Pasul al cincilea: Prețul ascuns al relațiilor
Spațiul de siguranță este multidimensional: un spațiu fizic, unul mental și unul relațional. Spațiul fizic a fost și este cel mai ușor de creat, pentru că are elemente vizibile și concrete, pe care le-am putut vedea și organiza. Spațiul mental a fost al doilea, pe care l-am creat încet și care a venit cu noi straturi de durere în timp ce înlăturam alte straturi de durere.
Trecerea de la spațiul personal (corp și minte) la cel relațional a fost punctul în care am testat rezistența tuturor lucrurilor pe care le-am învățat despre mine pentru că le-am proiectat în exterior, către ceilalți, iar astfel iluzia controlului absolut a fost spulberată.
**
Societatea ne învață că a fi un om bun înseamnă să fii mereu disponibil, rezistent și generos cu timpul tău. Dar pentru un corp aflat în inflamație cronică, această disponibilitate necondiționată este o mare consumatoare de energie.
Când mi-am dezvoltat abilitatea de a mă observa, am constatat că nu reacția celor din jur este definitorie pentru mine, ci reacția mea la reacția lor. Oamenii nu înțelegeau ce se întâmplă cu mine, iar eu nu puteam să le explic, pentru că nici eu nu știam. Mă simțeam mereu rușinată și vinovată că nu puteam ține pasul cu ei, așa că încercam să compensez, afișând o mască și jucând un rol. Spuneam ”da” când aș fi vrut să zic ”nu”, mă arătam interesată de bârfe, deși nu înțelegeam rolul acțiunii de a bârfi și de a vorbi despre nimic, zâmbeam când aș fi vrut să mă încrunt și rămâneam când aș fi vrut să plec.
**
Se vorbește mult despre noțiunea de limite în relații, și la început și eu am înțeles că a pune limite înseamnă să fiu rea și egoistă, iar asta nu se încadra în imaginea de fată bună pe care mă străduiam să o mențin. Însă, pe măsură ce aflam tot mai multe despre mine, nu am mai putut menține această imagine. Nu mai puteam să tac, să zâmbesc frumos și să spun ”da”. Tranziția către un spațiu de siguranță relațional a cerut de la mine ceva ce nu mai făcusem niciodată: să accept să arăt, din exterior, complicată, fițoasă sau neprietenoasă.
După ce am aflat cine sunt și ce pot, am realizat că este frustrant și obositor să tot încerc să le explic oamenilor limitele mele, adică ce pot și ce nu pot oferi și în ce condiții, așa că nu am mai explicat, iar mulți dintre ei s-au îndepărtat, demonstrându-mi că, pe lângă că era frustrant și obositor, mai era și inutil să îmi consum energia în felul acela. Am întâlnit oameni noi, care, chiar dacă observ că nu mă înțeleg pe deplin, aud ce le spun și îmi respectă limitele.
Într-un final am înțeles că limitele nu există pentru a-i exclude pe ceilalți, ci despre a te păstra pe tine întreg. Ele nu sunt ziduri de izolare, ci sunt costul pentru o versiune a ta care nu mai este inflamată și epuizată. Și am mai înțeles că, atâta timp cât încerci să justifici sau să explici de ce ai nevoie de limite, le oferi celorlalți dreptul de a le dezbate. Spațiul de siguranță apare când limita devine o constatare, nu o negociere.
**
După un timp, am mai înțeles că, indiferent dacă este o activitate plăcută sau nu, faptul că sunt nevoită să mă adaptez la energia altor persoane funcționează ca o substanță toxică pentru propriul meu sistem nervos, iar asta declanșează sau întreține inflamația cronică. De mici învățăm că dacă un eveniment este plăcut ar trebui să ne încarce cu energie. În realitate, pentru un sistem nervos inflamat și sensibil, bucuria și oboseala pot exista în același timp. Așa că am învățat să separ valoarea afectivă a unei interacțiuni de costul ei biologic. Un corp inflamat nu face diferența între entuziasm, furie sau supărare. Toate înseamnă stimulare, iar stimularea frecventă duce la stres cronic. Spațiul meu de siguranță a apărut când am înțeles asta și când am încetat să mă mai judec pentru extenuarea care urmează după momentele frumoase.
Acum fac lucruri care pot părea că au un sens negativ: mă văd rar cu oamenii, când o fac, stau doar cât pot, fără să mă mai forțez, nu mai invit oameni la mine acasă, iar în rarele ocazii când particip la evenimente obositoare, dar plăcute, nu mai pretind că sunt inepuizabilă, ci îmi asum extenuarea de după și îmi organizez zilele următoare în așa fel încât să mă pot odihni.
Diferența față de trecut? Am eliminat vinovăția și rușinea. Nu mă mai cert pentru că am nevoie de repaus, el este o nevoie biologică firească. Acum le spun oamenilor clar ce pot și ce nu pot, iar astfel le ofer de fapt o versiune autentică a mea, nu o mască inițial zâmbitoare, apoi obosită și arțăgoasă.
**
Surpriza frumoasă a venit odată cu oamenii noi care au apărut în viața mea. Am descoperit că nu este necesar ca cineva să înțeleagă pe deplin ce se petrece în corpul sau în mintea mea pentru a-mi fi alături. Acești oameni poate nu pătrund toate nuanțele sensibilității și oboselii mele, dar aud ce le spun și îmi respectă limitele fără să le pună la îndoială. Aceasta este diferența dintre o relație care consumă și una care oferă siguranță: absența nevoii de a demonstra că ai dreptul să fii așa cum ești.
Tranziția finală în crearea spațiului meu de siguranță relațional s-a produs atunci când am schimbat întrebarea. Nu m-am mai întrebat ”De ce ceilalți nu mă înțeleg?”, ci ”Ce fac eu când ei aleg să nu mă înțeleagă?”.
Concluzie
Casa mea este castelul meu. Corpul meu este sanctuarul meu. Mintea mea este turnul de control. Iar relațiile cu oamenii sunt ca un dans. Pentru mine, acestea nu sunt vorbe mari, ci spațiul de siguranță pe care mi l-am creat încet, cu perseverență, autocompasiune și suferință uneori. Acest spațiu este unul croit pe măsura mea. Așa cum spun în majoritatea materialelor mele, nu am scris acest articol pentru a fi copiată întocmai, ci pentru a explica mecanismul, un mecanism care poate fi adaptat după caracteristicile proprii.
Iar la final voi spune ceva ce poate va șoca: spațiul de siguranță este eminamente personal. Nu este un spațiu colectiv, pe care să îl împarți cu partenerul, copiii, părinții și prietenii apropiați, ci un sanctuar pe care trebuie să îl smulgi din ghearele obiceiurilor vechi și ale așteptărilor celorlalți. De acolo îți tragi forța pentru a ieși în lume și a putea dărui celorlalți tot ceea ce ai mai bun: pe tine însuți.