Am fost întrebată de mai multe persoane cum a fost atunci când am renunțat la jobul meu stabil și bine plătit, după 22 de ani de muncă în acel loc. Am fost întrebată dacă sunt împăcată emoțional cu schimbarea, cum m-am decis să fac asta și cum m-am descurcat financiar după. De unde am avut puterea de a fi eu însămi. Am simțit că aceste întrebări nu vin doar din pură curiozitate, ci dintr-o zonă personală, că acele persoane își doresc să facă acest pas, dar încă nu au curaj. Că le sperie necunoscutul și imaginea mentală pe care și-au făcut-o despre renunțarea la job. Că au o mulțime de întrebări și temeri pe această temă.
Nu pretind că voi răspunde la toate aceste întrebări prin acest articol, pentru că fiecare emoție și experiență de viață se simte altfel de la o persoană la alta. Voi scrie cum a fost pentru mine, așa cum o simt acum, după 13 ani.
*
Există în spațiul media o mulțime de persoane care au renunțat la un job stabil și bine plătit, dar care nu le îndeplinea nevoile emoționale, persoane ce și-au clădit ulterior o carieră cel puțin la fel de bănoasă pe cont propriu, făcând ceea ce le place. Fie au valorificat un hobby sau un talent nativ, fie au speculat o nevoie a pieței din acel moment. Au devenit oameni de succes, muncind mai mult sau mai puțin decât o făceau la vechiul job.
Eu nu fac parte dintre acești oameni. Am renunțat la un job stabil și bine plătit pentru că nu mai puteam munci, fizic și psihic. Ajunsesem la 42 de ani și simțeam că nu trăiam. Că nu am trăit nimic până atunci, că eram un continuum de durere, drumuri cu tramvaiul și muncă. Eram un butoi cu pulbere emoțională care stătea să explodeze și un ghem de inflamație generalizată. Nu aveam energie pentru nimic altceva decât cele 8 ore de muncă și încă 2 ore pe drum.
Ceea ce simțeam era un mix amețitor de emoții conflictuale, care mă ținea pe loc. Mă simțeam vinovată că vreau să fug de ceea ce consideram ”datoria” mea, și în același timp mă gândeam: Și ce voi face după? Nu știam să fac mai nimic, nu avusesem energie să învăț altceva. Nu vedeam mai departe de lungul nasului, mă simțeam un dezastru, un nimeni care vrea să pară cineva.
*
În starea asta m-a prins reorganizarea întreprinderii la care lucram. Au anunțat că fac disponibilizări voluntare, cu un bonus substanțial pentru angajații care își depun demisia în maximum 5 zile. Am avut maximum 5 zile să hotărăsc ceea ce nu putusem să cuprind cu mintea în anul anterior, an în care m-am frământat în fiecare minut.
Toți oamenii din jurul meu se simțeau datori să își dea cu părerea în acele zile asupra a ce să fac. Unii erau pro, alții contra, fiecare cu argumente solide, făcându-mă și mai confuză decât eram. Mă simțeam de parcă eram câinele lui Pavlov, care a murit de foame și de sete, aflându-se la distanță egală de apă și mâncare.
Cel care a fost alături de mine exact așa cum aveam nevoie a fost soțul meu. El nu a avut nicio părere pro sau contra, deși eu aș fi vrut să ia hotărârea în locul meu, pentru că eu nu eram în stare. Mi-a spus că va fi alături de mine în orice hotărâre aș lua, cu mintea mea. Că acea hotărâre nu ar trebui luată cu gândul la bani, ci la ce vreau eu să fac, ce îmi spune sufletul. Sufletul meu era țăndări.
*
Acum să las un pic poezia și să vorbesc de partea practică. Banii. Deși soțul meu a spus să nu mă gândesc la bani, nu aveam cum să nu fac asta. Întâmplător (oare?), el primise cu doar câteva luni înainte o promoție cu un spor la salariu. Iar bonusul ”de despărțire” oferit de întreprinderea la care lucram era, așa cum am spus, substanțial.
Nu aveam niciun fel de datorii, deviza noastră în viață era, și este: nu avem bani, nu cumpărăm. Nu am luat niciodată vreun împrumut. Tot ce am făcut vreodată prin casă a fost încet, pe măsură ce strângeam bani, cumpăram materiale și făceam cu mâna noastră. Avem aceeași mașină de peste 20 de ani. Pentru noi a fost și este clar: nu există opțiunea de împrumut bancar sau din alte surse. Așa că gândul meu la bani a fost unul pozitiv.
Nu pot spune la fel despre psihicul meu. Am luat hotărârea să plec cu inima îndoită. Dacă nu plecam atunci, nu aș fi beneficiat de acel bonus. Dar nu eram pregătită sufletește. Gândind retrospectiv, în acele condiții, nici nu aș fi fost vreodată. Aș fi plecat doar dacă aș fi căzut, dacă cedam psihic, dacă aș fi intrat în burnout. Chiar și cu hotărârea de a pleca luată, nu a fost ușor. Am clacat.
*
Am plecat în iarna 2011-2012, o iarnă grea, cu zăpezi mari. Eram epuizată fizic și psihic, și nu puteam să ies afară, să ventilez un pic starea emoțională. Stăteam în casă singură și nu știam ce să fac cu viața mea. Nu vedeam nimic în față. M-am trezit într-o noapte că nu pot să respir. M-am ridicat în fund și am început să bat aerul cu mâinile, incapabilă să respir. Aproape am leșinat în hipoxie, când în sfârșit aerul a reînceput să îmi intre în plămâni. Am fost la pneumologie și am primit diagnosticul de astm bronșic și câteva inhalatoare. Degeaba am încercat să îi explic pneumologului starea psihică prin care treceam, ea o ținea într-una că sigur am în casă ceva praf și mucegai, și de acolo m-am îmbolnăvit. Or fi fost, nu zic nu, dar stăteam în casa aia de 15 ani. De ce atunci?
A venit primăvara și am început încet să renasc, odată cu natura. Am început să ies din casă și să am alte activități decât uitatul pe pereți și inhalatul de substanțe chimice din inhalator. Mi-am descoperit simțul umorului. Am început să merg la prezentări gratuite de tot felul de aparate, preparate minune și alte chestii. Am început să îmi dezvolt spiritul critic. Mă amuzam de ”minunile” prezentate și am priceput că nu merită nici banii, nici timpul meu. Dar așa am început să ies din casă.
Apoi am redescoperit cititul, pe care îl abandonasem în adolescență. Am început să devorez cărți de tot felul. Și în acest caz am început să filtrez și să las deoparte cărțile și alte materiale care nu îmi aduceau niciun plus. Am descoperit apoi Internetul și dieta fără gluten, care a fost pasul major cu ajutorul căruia spondilita anchilozantă a intrat în remisiune. Am pornit proiectul Oana fără gluten, iar de aici cerul a fost limita.
*
Încet, m-am reclădit. Dacă îmi pare rău de pasul făcut? Niciun minut. Deși am luptat mult cu vinovăția. Abia de un an, de când fac terapie psihologică, vinovăția a început să pălească. Mă simțeam vinovată că respir aerul oamenilor care muncesc, că ocup loc degeaba în autobuz, pe stradă, în magazine. Simțeam că nu merit. Ce anume? Nu știam să explic. Toată viața mea a fost clădită pe axioma că banii se fac muncind din greu, până pici de oboseală. Că așa trebuie să fie o femeie: extenuată, mereu pe treabă și pe fugă, fără timp personal, dar cu energie să le facă pe toate. Dar eu nu aveam energie, eram bolnavă. Mă simțeam dublu vinovată, că nu puteam și nu mai voiam.
Japonezii au un concept: ikigai. Pe scurt, ikigai înseamnă ”un motiv pentru a trăi”. Este acel ceva care te mână în viață și care te face să te dai jos din pat dimineața plin de entuziasm și energie. Când am înțeles ce am de făcut ca să mă bucur de viață, totul a început să fie mai ușor. Aveam nevoie să înlătur straturi groase de rușine, vinovăție și durere. Nu aș fi avut puterea de a fi eu însămi dacă nu aș fi făcut asta. Trebuia să muncesc în această direcție pentru a putea dărui din toată inima ceea ce aveam de dăruit, ca să nu mai am nevoie să mă mai ascund sub căutarea validării exterioare, dar și pentru a putea pătrunde în straturile mai adânci ale înțelegerii umane.
Nu percep ca pe un handicap faptul că am început dezvoltarea personală mai târziu, ci mă bucur că am început-o și am astfel ocazia unor ani plini de… ikigai 😊.
*
Financiar, nu sunt o poveste de succes. Nu am mai avut vreodată un venit stabil, așa cum aveam la job. Dar, cu mintea limpede, am învățat cum să îmi chivernisesc banii, așa puțini cum sunt. Sigur, am avut dintotdeauna darul economisirii și al ”cheltuitului atât cât îmi permite plapuma”. Dacă aveam datorii sau alte obligații, nu aș fi putut să iau hotărârea să sar într-un necunoscut financiar, așa cum am făcut-o.
Dar acum am energia să îmi gândesc și mai bine finanțele. Fac cumpărături bine gândite, caut ce este mai bun pentru familia mea, la prețuri convenabile. Îmi iau haine de la second hand și outlet, chiar îmi place să caut cele mai bune oferte.
Cei mai mulți oameni cred că a mânca sănătos este scump. Nu dezvolt acum acest subiect, am scris despre asta aici, aici și aici. Per total, cheltuielile sunt mult mai mici decât când munceam amândoi full time. Și atunci mâncam doar gătit în casă, și ne sfătuiam asupra mâncării. Dar de obicei, înțelegerea era: cine vine primul acasă pornește grătarul cu apă pe aragaz 😊. Nu aveam o mâncare diversificată, pentru că eu nu mai aveam forță să gătesc când ajungeam acasă, iar soțul meu este antitalent în bucătărie.
*
Voi încheia aici. Pe scurt, nu îmi pare rău nicio secundă că am plecat. Așa cum bine a intuit soțul meu încă de la început, nu a fost vorba despre bani. Am mai puțini bani, dar mai multă viață. Am ieșit din puseul inflamator de spondilită, ceea ce nu reușisem niciodată până am părăsit jobul. Percepția mea este că am o viață îmbelșugată, material și psihic. Tânjesc uneori după lucruri materiale, doar așa, un pic, ca să mă pot bucura din toată inima atunci când îmi cumpăr un telefon sau un laptop nou.
Mă bucur că am avut timp și energie să mă caut până m-am găsit. Nu este totul perfect, dar acum am puterea să văd înainte și am puterea de a fi eu însămi. Și mă mai bucur că acum am claritatea să explic ceea ce simt. Nu cu mult timp în urmă nu aș fi putut.