Ceilalți nu mă înțeleg

Când ne afectează o boală autoimună noi suferim nu doar fizic, ci și psihic. Avem dureri și o stare proastă, nu reușim să ne mai ducem la capăt îndatoririle zilnice. Toată tevatura cu mersul la medici, care nu reușesc să ne pună un diagnostic imediat, cu analize costisitoare, dureroase, anticiparea rezultatelor, preocuparea medicilor doar pentru partea fizică, toate astea ne bulversează. Suntem prinși într-un carusel de emoții, dureri, stări… Totul este necunoscut, neașteptat, credem că viața noastră s-a terminat, nu vedem niciun viitor coerent. Nu înțelegem ce se petrece cu noi. Atunci cum putem crede că cei dragi, care sunt obișnuiți cu noi într-un anume fel, vor înțelege?

Tu te înțelegi?

Va fi nevoie de o perioadă de adaptare, mai lungă sau mai scurtă, pentru a ne așeza pe noul făgaș al vieții noastre. Iar asta înseamnă și un nou făgaș al vieții pentru cei apropiați. Dar ei sunt la fel, nu s-a întâmplat nimic cu sănătatea lor, ar dori ca lucrurile să rămână așa cum sunt. Voi le impuneți schimbarea. Nici voi nu doriți această schimbare, dar noua stare de fapt o impune. Și atunci, ce puteți face? Puteți să acceptați schimbarea, e inevitabilă. ”Săpați” voi înșivă noul pat al cursului râului care este viața voastră. Nu o lăsați să rupă zăgazuri și să inunde terenul fertil, ci dirijați-o cu răbdare și înțelepciune.

Am primit multe comentarii din partea cititorilor cu boli autoimune cum că persoanele dragi, membri ai familiei, îi trimit la psiholog sau psihiatru. Oamenii privesc acest lucru ca pe o ofensă, ca și cum sunt insultați și priviți ca nebuni, ”nesănătoși la cap”. Însuși faptul că am devenit așa defensivi și credem că cei dragi ne vor răul este o dovadă că nu suntem bine. Că suntem constant pe modulul de luptă, indiferent cu cine sau cu ce luptăm. Această luptă continuă ne împiedică să ne privim obiectiv și să privim înăuntrul nostru pentru a vedea că ceva nu este în regulă. Ne împiedică și să îi vedem pe cei din jur așa cum sunt ei de fapt. Vedem lucrurile în mod unilateral, fără a sesiza nuanțele, fără a percepe corect lucrurile, fără a vedea răul din bine și binele din rău.

Deschide-ți mintea: citește și informează-te

Gabor Mate, în cartea sa ”Când corpul spune nu” demonstrează că sunt mai mulți factori care contribuie la  formarea bolii sau în restabilirea sănătății. Întotdeauna unul dintre factori este cel psihic. El face un portret emoțional al pacientului cu boli autoimune (am scris despre asta aici). El spune că boala este o lipsă de armonie internă, armonie care vine întotdeauna din restabilirea echilibrului dintre corp, minte (gânduri) și suflet (emoții). Este foarte greu pentru omul modern, care a fost crescut cu atenția pe corp, cu gândurile împrăștiate și emoțiile reprimate, să restabilească acest echilibru. Ajutorul specializat al unui psiholog ar putea fi binevenit pentru restabilirea echilibrului, sau măcar pentru a înțelege de unde să începem.

De cele mai multe ori nu avem o percepție corectă asupra noastră și asupra celor din jur. Astfel nu putem acționa corect pentru a restabili armonia interioară, precum și armonia cu ceilalți. Andre Moreau în cartea sa ”Psihoterapie. Metode și tehnici” spune că realitatea este o construcție personală. Ceea ce în limbajul corect numim ”realitate” este o combinație între ceea ce este și ceea ce el numește ”adevărul” despre ce ne imaginăm în legătură cu un anumit subiect: realitatea exterioară și realitatea interioară.

Noi ne facem o idee în minte despre noi. Că suntem buni, ajutăm pe toată lumea, dar ceilalți nu ne înțeleg, că nu avem noroc în viață, că ceilalți sunt de vină, că dacă nu se întâmpla aia sau ailaltă eram cei mai fericiți oameni din lume, că dacă am avea aia sau ailaltă, dacă soțul ne-ar înțelege, dacă copiii ar fi cuminți, dacă mama ne-ar fi de mai mult ajutor… totul ar fi perfect pentru noi.

Ne bazăm prea mult pe alții, aruncăm vina pe alții sau așteptăm să fim salvați… de alții. Să învățăm să ne percepem corect și să ne asumăm responsabilitatea stării noastre. În psihologie există noțiunea ”triunghiul dramatic”: victimă, salvator, agresor. Majoritatea oamenilor cu boli autoimune se pot regăsi în aceste roluri. Inițial în rolul de victimă sau salvator, dar și în rolul de agresor, când frustrarea devine prea mare, când credem că nimeni nu ne înțelege și îi agresăm pe ceilalți pentru a ne face pe plac. Putem roti aceste roluri la nesfârșit, să fim victime la micul dejun, agresori la prânz și salvatori seara. Am luptat și am biruit! Dar cu ce preț?

Nu e confortabil ce zic aici, știu. Dar până nu înțelegem că jucăm niște roluri, pe care mulți alții le-au jucat și le mai joacă, cu variațiunile particulare fiecărui caz în parte, nu ne putem vindeca, nu putem restabili armonia. Sau nu putem aduce armonie acolo unde nu a fost niciodată. Până când nu înțelegem că ceilalți nu sunt răi și nu ne vor răul, ci sunt prinși în aceleași construcții mentale păguboase ca noi înșine, nu putem începe să demontăm războiul inutil din noi și dintre noi.

Deschide-ți inima: oferă înțelegere dacă dorești să primești înțelegere

Există o lege spirituală care spune cam așa: oferă ceea ce dorești să primești. Astfel te vei situa în fluxul de energie potrivit pentru a primi, vei deschide calea ca acel lucru, sentiment, emoție, să ajungă la tine. În cazul de față, oferă înțelegere. Fără a cere nimic în schimb. Oferă cu sufletul deschis, din inimă, fără așteptări și fără frustrare. Tu îi oferi celuilalt înțelegere? Îi ceri să își îndeplinească îndatoririle (soțul să aducă bani în casă, să repare prizele, să nu te înșele, să nu bea în exces; copilul să fie cuminte, să învețe bine, să nu intre în anturaje dubioase)? Accepți că ei nu pot face mereu ce se așteaptă de la ei?

Și ceilalți pot avea părțile lor întunecate. Ce se întâmplă dacă soțul te înșală? Ce se întâmplă dacă copilul rămâne corigent? Dacă sora ta nu te ajută când îi ceri? Dacă cea mai bună prietenă te bârfește? Te superi, nu-i așa? Dar este același lucru, ei nu îți îndeplinesc așteptările, așa cum nici tu nu mai faci ce își doresc ei de la tine. Soțul tău se așteaptă să fii drăguță, să faci cumpărăturile, să speli, să gătești, fără să te plângi sau să îi ceri ajutorul. Și tu nu mai faci asta. Copilul se așteaptă ca tu să îi prepari micul dejun în fiecare dimineață, să îi fii alături cu compasiune, calm și promptitudine, zilnic. Tu nu mai faci asta, copilul simte că nu mai ești acolo 100%.

Vei spune: ”dar eu sunt bolnavă, nu am cerut eu să am dureri și să nu îmi mai pot îndeplini îndatoririle. Soțul a ales să mă înșele, copilul a ales anturajul greșit!” De unde știi tu ce simt alții? De ce crezi că știi tu mai bine decât ei ce să facă? De ce crezi că ești mai importantă decât ei? Nu stabilești tu o ierarhie pentru ”greșelile” celorlalți, de ce te aștepți ca ei să înțeleagă și să adopte scara ta de valori?

”Ei” nu ne înțeleg pe ”noi”. Sigur reciproca este valabilă? Dacă tu nu oferi înțelegere, cum ar putea ceilalți să te înțeleagă? Înțelegerea trebuie să vină din ambele părți. Nu spun că trebuie să accepți tot ce vine de la ceilalți. Ci să îți deschizi inima să poți primi. Dacă ai inima închisă nu poți nici primi, nici dărui.

Stabilește-ți limitele

Învață să îți stabilești clar limitele. Față de tine și față de alții. Învață să le comunici. Cei dragi nu ne vor răul, nu sunt răi și insensibili. Ei doar au așteptări de la noi, pe care doresc să le îndeplinim, așa cum și noi avem așteptări de la ei. Învață să comunici calm și clar. Dacă te plângi, dacă țipi, dacă ameninți, dacă trântești ușa, nu vei reuși decât să capeți din partea lor aceeași atitudine. Sau să le fie frică de tine. Dorești să stabilești relații bazate pe frică și agresivitate? Spune clar ce dorești de la celălalt când vine vorba de relația cu tine și comunică-i care vor fi consecințele în cazul în care nu îți respectă limitele. Și ține-te de cuvânt dacă nu te respectă. Dar în același timp respectă-i și tu limitele, pentru că respectul nu poate fi decât reciproc.

Ești răspunzător pentru viața ta

În viața noastră totul începe cu noi, de la noi, pentru noi. Avem relațiile de orice fel cu oameni pe care noi îi atragem. Bolile se declanșează pentru că noi am ales mediul în care trăim, mâncarea pe care o mâncăm, atitudinea pe care o avem față de viață. Bolile se agravează pentru că noi alegem să nu înțelegem ce se întâmplă, noi alegem să ne agățăm de oameni și obiceiuri nocive și să nu acceptăm să schimbăm ceea ce ne-a îmbolnăvit. Nu suntem vinovați, suntem responsabili. Din responsabilitate să alegem să învățăm cum să fim bine, nu din vinovăție.

Nu alții sunt vinovați pentru starea noastră. Nici noi nu suntem vinovați. Nu există vinovăție aici, ci este felul în care simțim. Ceilalți nu ”sunt” vinovați, ci noi i-am distribuit în rolul ăsta. Noi nu ”suntem” vinovați, ci ”ne simțim” vinovați. Nu poți schimba felul în care ești, dar poți schimba felul în care simți. Cu răbdare. Este un proces lung, cu suișuri și coborâșuri. Și nu îi poți schimba pe alții. Nu mai încerca, pierzi timp și energie prețioase.