Te rog să mă ierți, ți-am greșit. Te rog să mă ierți, te-am urât. Te rog să mă ierți, i-am crezut pe doctorii care îmi spuneau că îmi faci rău. Că boala autoimună înseamnă că mă atacă propriul meu corp. Cum am putut crede așa ceva? Eram tânără, aproape un copil, atunci când m-ai atenționat prin durere că merg pe un drum greșit. Eram tânără și naivă, nu vedeam că de fapt eu te rănesc pe tine. Eram tânără și încăpățânată și am stăruit mult timp în greșeală.
Te-am biciuit, te-am învinovățit… te vedeam urât, plin de defecte, nici nu suportam să te privesc. Te îmbrăcam doar în haine largi și lungi, negre, gri sau maro și mă strecuram pe lângă ziduri ca lumea să nu observe cât ești de urât. Iar când ai devenit plin de durere te-am considerat un dușman. Când nu ai mai vrut să mă asculți și nu mă puteam da jos din pat am simțit că mă trădezi. Nu observam că de fapt eu te trădasem prima…
*
Am luptat cu tine mult timp, pentru că voiam să te vindec. Așa credeam eu atunci, că trebuie să te vindec prin luptă. Atunci nu știam că nu poți vindeca un corp pe care îl urăști. Nu știam că va trebui să fac întâi pace cu tine pentru a te vindeca. Nu știam că va trebui întâi să fac echipă cu tine pentru ca să ne vindecăm împreună. Că aveam nevoie de o relație armonioasă cu tine, că suntem împreună pentru toată viața, că lipsește iubirea.
Dar cum te puteam iubi? Îmi făceai rău, așa îmi spuseseră doctorii, și că va trebui să te atac cu medicamente puternice ca să amorțesc durerea și să mă lași în pace. Da, așa spuneau doctorii, și eu i-am crezut, și din acea cauză nu te puteam iubi. Iartă-mă! Acum știu că nu te puteam iubi pentru că nu știam să iubesc. Pe nimeni și nimic.
Tu m-ai învățat iubirea. Am avut nevoie de mult timp să învăț să mă iubesc pe mine. La început mă uram, dar nu știam asta. Mă consideram o victimă a sorții și mi-am irosit anii adolescenței și ai tinereții plângându-mi de milă. Îmi spuneam că toată lumea mă abandonează și mă trădează, până și propriul meu corp face asta. Dar cum puteam fi iubită și acceptată dacă eu nu permiteam asta? Cum putea pătrunde cineva dincolo de zidul de durere interioară ridicat de mine înăuntrul meu? Nu știam că durerea mea interioară era așa de mare că se proiectase în exterior. În tine… Eu îți provocam durere ție, nu invers. Iartă-mă, nu am știut. Acum știu că înainte de a simți iubirea, trebuie să o înveți de la un maestru. Tu ai fost maestrul meu.
*
Astăzi te-am privit în oglindă și ți-am zâmbit. Îți mulțumesc, tu m-ai învățat să zâmbesc. Tu m-ai învățat să râd, chiar și atunci când hohotele de râs îmi provocau durere fizică, în articulații, tendoane și oase. Tu mi-ai arătat că râsul îmi încălzește sufletul la fel cum îmi încălzește extremitățile amorțite. Acum te pot privi cu drag în oglindă. Te-ai eliberat de kilogramele de ură din partea mea. Ești armonios și îmi face plăcere să te îmbrac în haine frumoase și colorate și să te arăt lumii. Îți zâmbesc cu iubire, te ating cu iubire și îți vorbesc cu iubire. Ești cel mai bun prieten al meu. Începem să îmbătrânim, dar suntem împreună și avem grijă unul de celălalt.
Tu m-ai învățat că vindecarea înseamnă întâi alinarea și întărirea sufletului, minții și spiritului. Tu m-ai învățat să iubesc, să mă iubesc și să te iubesc chiar dacă nu ești perfect, mai ai dureri uneori și obosești repede. Tu m-ai învățat să mă odihnesc, să ne odihnim împreună, să ascult pacea dinăuntrul și dinafara mea. Tu m-ai învățat să iert.
Te-am iertat pentru durere. Iartă-mă și tu.
Împreună pentru totdeauna în armonie. A ta,
Oana