Cei mai mulți dintre noi nu am fost obișnuiți să recunoaștem durerea, să îi spunem pe nume și să trăim cu ea, așa că întrebarea ”Ce este durerea?” se izbește de un zid de ignoranță. Credem că durerea este doar fizică și vine de undeva, din afară. Credem că durerea aia interioară este doar un moft și ne rușinăm de ea. O ascundem sub măști de ”sunt bine”, ”sunt cel mai tare din parcare” sau sub munți de responsabilități, treburi și probleme. Ceilalți nu sunt obișnuiți să facă față durerii altora și nici noi nu știm cum să gestionăm durerea altei persoane. Dacă suferim, ceilalți ne ocolesc, ne minimizează durerea sau se reped cu sfaturi.
De-a lungul vremii, am mai scris materiale despre durere pe acest blog. Acesta este un articol pe care l-am scris acum 4 ani, când am ieșit din remisiune, după 7 ani în care nu m-a durut nimic. Iar în acest articol am încercat o abordare științifică a durerii.
Articolul de față este inspirat de cartea lui Brene Brown ”Curajul în sălbăticie”. Este o abordare cu care rezonez cel mai bine în ultimul timp, preocupată fiind de latura psihologică, dar și holistică a durerii. De asemenea, a fost inspirat de un puseu de durere fizică, care este în curs de investigație medicală, dar și în curs de introspecție.
**
Durerea poate avea multe cauze. În opinia mea, însă nu știu dacă este adevărat, nu există om să nu fi simțit vreodată durere sufletească. Aceasta se naște în copilărie, atunci când ai fost respins de grupul de copii, când nu ai fost ales în echipa de baschet, când mama nu te-a luat în brațe când ai plâns, ci ți-a zis să nu mai plângi, că nu ai motiv. Când nu ai simțit conexiune cu alți oameni. Când nu te-ai simțit acceptat, ci te-ai simțit respins sau abandonat.
Nu ai știut că aceea se numește ”durere”, că toată lumea o simte uneori și nu ai învățat cum să trăiești cu ea. Ca orice emoție care nu este recunoscută și gestionată corespunzător, ai transformat-o în altceva, ceva ce părea mai ușor de gestionat: furie, aroganță, ură, tristețe, izolare, devalorizare, anxietate, depresie. Fugă din realitate. Sau durere fizică. O boală concretă, cu durere fizică, analize concludente (sau nu) și radiografii cu modificări (sau nu).
**
Ce puteai să faci tu, în copilărie, ca să gestionezi durerea în mod corespunzător? Nimic. Nu puteai singur. Aveai nevoie măcar de un adult care să îți fie alături necondiționat, fără cerințe și așteptări, fără să proiecteze pe tine durerea și neputințele lui. Fără să te reducă la tăcere și care să fie destul de înzestrat pe interior ca să poată face față durerii tale. Pe care să îl doară durerea ta, dar să nu lase asta să îl influențeze. Și care să te ajute să accepți, să integrezi, și să transformi durerea în ceva folositor, în experiență de viață.
Dacă atunci ai fi învățat că ceea ce simți este durere, este normală, și toată lumea o are, acum, la maturitate, durerea ar fi fost ceva… nu banal, dar o normalitate. Ca o cafea amară. O guști, te strâmbi un pic, îi pui un pic de zahăr și devine bună. Nu te apuci să faci scandal, să chemi managerul cafenelei, să pui recenzii pline de ură pe Google sau să zici că toată cafeaua e amară și toxică. Se rezolvă simplu, cu un pic de zahăr și toleranță.
**
Bunica m-a învățat să tricotez când aveam 5 ani. La început, am făcut fulare și bentițe, întâi un pic strâmbe, apoi din ce în ce mai frumoase. De-a lungul anilor, bunica nu m-a mai putut învăța nimic, o depășisem ca măiestrie. Am învățat diferite modele de tricotaj, am făcut rochii, pulovere, șaluri cu torsade și alte pattern-uri complicate. Dar bunica a fost prima care mi-a pus andrelele în mână. De la ea am învățat să lucrez ”pe gât” și am refuzat cu obstinație să învăț lucrul ”pe deget”, deși trebuia mereu să îmi leg părul, ca să nu îl tricotez odată cu ața. Ea a pus bazele științei mele în ale tricotatului, în felul ei, și deși am învățat mult mai mult la maturitate, bazele au rămas neatinse.
Bunica știa să tricoteze. Așa, arhaic și strâmb, dar știa, și a fost dispusă să mă învețe și pe mine, când încă eram foarte mică. Nu i-a fost teamă că mă înțep cu andrelele sau că mi le bag în ochi. A stat cu mine în timp ce lucram. Nu s-a enervat că mai scăpam ochiurile sau băgam andreaua aiurea în ață. Și a devenit mândră de mine, după ceva timp, când stăteam amândouă la gura sobei și tricotam împreună.
Dar dacă bunica nu ar fi știut să tricoteze? Dacă ar fi fost prea ocupată, prea tracasată sau prea distrasă? Dacă ar fi crezut că este rușine să tricotezi, că o fată modernă nu trebuie să își ocupe timpul cu așa ceva? Familiile noastre credeau (și încă mai există această mentalitate) că este rușine să îți arăți durerea, că vulnerabilizarea prin recunoașterea și acceptarea durerii este prea mare, că este o slăbiciune. Așa au învățat și ei de la familiile lor. Și au înlocuit normalitatea durerii cu furie, mânie și mai ales cu negare. Așa că, în loc să consumăm energie cu modalități de a ieși din durere, consumăm de mii de ori mai multă energie ca să ne ascundem durerea, să o negăm sau să ne risipim sub munți de ură, furie sau victimizare.
Dacă aș fi învățat în copilărie că durerea psihică este normală, dacă aș fi fost învățată cum să o gestionez în acceptare, așa cum am fost învățată să tricotez, nu aș fi bâjbâit acum după rezolvare. Nu m-aș fi întrebat acum, la 54 de ani, ce este durerea. Poate aș fi măiestrit această îndeletnicire, așa cum am măiestrit tricotajul. Poate. Nu am de unde să știu. Dar dacă lucrurile s-ar fi petrecut altfel decât s-au petrecut în viața mea, nu aș fi fost persoana care sunt astăzi. Ar fi absurd să tânjesc după o potențială ”Oana”, în loc să depun tot efortul să o măiestresc pe Oana de acum. Pierdere de vreme, de energie, de resurse și de potențial.
**
Mă întorc de la persoana a I-a la persoana a II-a. La tine. Respiră adânc și observă-te. Tu cum îți maschezi durerea? Câtă energie risipești ca să o negi? Pe cine faci să sufere ca să nu mai simți propria durere? În ce adicție fugi de durere? În ce ai transformat durerea: în boală, în dependență, în uitare de sine, în servicii pentru alții, în intoleranță?
Brene Brown spune: ”Durerea este neobosită. Ne va acapara atenția. În ciuda încercărilor de a o îneca în dependență, de a o compensa cu durerea altora, de a o sufoca cu succes și momeli materiale sau de a o strangula cu ură, durerea își va găsi întotdeauna calea. Durerea va ceda doar atunci când o conștientizăm și avem grijă de ea. Pentru a o trata cu compasiune și iubire ar fi nevoie doar de o fracțiune minusculă din energia consumată luptând împotriva ei.”
Poza este de acum câțiva ani, când credeam că am învins durerea și am evacuat-o definitiv. Întrebarea ”Ce este durerea?” îmi părea superfluă, o problemă rezolvată cu ajutorul magiei, fără să fie nevoie de prea mult efort din partea mea.