Emoțiile – limbajul sufletului. De ce să le recunoaștem și cum să le acceptăm


Distribuie

Emoțiile sunt prezente în mintea noastră în fiecare clipă. Din momentul în care deschidem ochii dimineața până când îi închidem seara, ne trec prin minte tot felul de gânduri, însoțite de emoții. Legătura dintre emoții și gânduri este una foarte strânsă. Atunci când suntem cuprinși de emoții, se activează o parte a creierului răspunzătoare cu raționamentul logic și luarea deciziilor, făcându-ne să acționăm și să luăm decizii. Și invers, gândurile sunt un filtru al emoțiilor ce ne străbat corpul. Pe scurt spus, gândurile și emoțiile, împreună, formează percepția pe care o avem despre viață, despre alți oameni și despre noi înșine.

Uneori emoțiile sunt atât de copleșitoare, încât ne dorim să le îndepărtăm, să le ignorăm sau să le reprimăm. Dar nu este cea mai bună alegere din partea noastră. Citiți mai departe și veți afla de ce.

Ce sunt emoțiile

Fără emoții am fi niște roboți. Îmi amintesc că îmi plăcea androidul Data din Star Trek. Era foarte inteligent, puternic fizic, niciodată obosit sau cu toane. Când a înțeles că oamenii au niște chestii numite ”emoții”, a vrut să învețe despre ele. Dar niciodată nu le-a putut învăța. Pentru că emoțiile nu se gândesc, ele se simt, iar el avea doar organ de gândit, nu și de simțit.

Mie îmi plăcea Data pentru că simțeam că sunt asemenea lui, desigur la o scară mult mai mică. Eram inteligentă și nu simțeam emoțiile. Ceea ce simțeam eu (pentru că sunt totuși un om, nu un android) era un ghem de simțiri amestecate, reprimate, nenumite și neștiute. Nu știam să recunosc emoțiile. Era ca și cum, dacă nu aș fi știut ce este o pasăre, aș fi zis despre ea că este o ființă cu gheare și cioc care, atunci când își mișcă fulgii, poate pluti. Nu aș fi știut ce face, la ce este bună și de ce există o pasăre și nu aș fi știut cum se numește. Așa erau emoțiile mele.

**

Aveam mai mult de 40 de ani când am căutat în dicționar cuvântul ”frustrare”, pentru că cineva îmi spusese că sunt frustrată. Definiția frustrării este: ”O stare emoțională negativă care apare atunci când o persoană este împiedicată să-și atingă un obiectiv sau o dorință”. Această stare se manifestă din cauza unor factori externi, cum ar fi să fii blocat în trafic și să întârzii la o întâlnire importantă, sau a unor factori interni, cum ar fi lipsa abilităților, limitări personale, gânduri negative, perfecționism excesiv.

Am luat apelativul de ”frustrată” ca pe o insultă, pentru că, desigur, eu credeam atunci că sunt perfectă, și că acea persoană vrea să îmi facă rău. Și m-am manifestat exact ca o frustrată care nu știe sau nu acceptă că este o frustrată: m-am înfuriat, am fost dezamăgită de acea persoană și de mine, am plâns și m-am retras, am devenit agresivă verbal (dacă m-a insultat, să insult și eu la rândul meu, nu-i așa? Ochi pentru ochi, bla, bla). Nici nu mi-a trecut prin gând să iau o pauză, să respir adânc și să iau în considerare că poate are dreptate. Pentru că eu nici măcar nu știam ce înseamnă ”frustrare” și am fost nevoită să caut în dicționar.

De ce este necesar să recunoaștem și să numim emoțiile

Emoțiile se ”învață” în copilărie. Am pus ”învață” între ghilimele, pentru că nu le putem învăța cognitiv, adică cu mintea. Emoțiile sunt în noi deja. Orice om le are, asta ne face oameni. Suntem un amestec unic de minte și emoții, așa cum am spus la început. Mintea transpune gândurile în emoții, și emoțiile în gânduri. Tot mintea numește emoțiile. Numirea lor le normalizează, le face acceptabile și gestionabile.

Dacă am învățat să recunoaștem și să numim emoțiile în copilărie, iar cei din jurul nostru ni le-au validat, la maturitate nu ne va fi greu să conviețuim cu ele și să ne folosim de ele pentru a duce o viață echilibrată. Dar dacă am fost descurajați să ne exprimăm emoțiile, de către părinți sau societate, la maturitate putem deveni confuzi, nu vom ști să le recunoaștem și să le exprimăm, și de asemenea, nu le vom putea recunoaște în alte persoane.

**

Până la 40 de ani nu am știut că sunt frustrată. Mi-am dorit multe lucruri în copilărie și uneori eram tristă, dar nu îmi arătam tristețea, pentru că părinții mei se certau și aveau greutăți. Eu îmi reprimam tristețea ca să nu îmi supăr și mai mult părinții, erau ei destul de amărâți, cum să îi mai supăr și eu? Simțeam că tristețea mea este nefondată, mă simțeam vinovată pentru că sunt tristă și îmi era rușine, pentru că ai mei să străduiau să facă totul să fie bine, cu sacrificii, iar eu așa îi răsplăteam, cu tristețe?! În loc să fiu fericită și recunoscătoare, să iau note bune și să ascult de părinți, eu eram tristă din motive copilărești. Rușine să îmi fie! Și îmi era.

Așa am devenit o frustrată. Aș fi vrut să nu mai fiu tristă, dar eram din ce în ce mai tristă, tocmai pentru că mă străduiam să nu mai fiu tristă. Nimeni niciodată nu mi-a spus că e normal să fiu tristă. Că este o emoție firească, pe care toată lumea o are uneori. Unii copii sunt certați pentru că sunt triști, pentru că plâng și pentru că ”nu ascultă”. Eu mă certam singură. Niciuna dintre cele două situații nu este de dorit.

**

Un copil ar trebui validat în toate simțirile sale. Întotdeauna există un motiv pentru ceea ce simțim, chiar dacă nu este o cauză vizibilă la o primă privire. Invalidarea emoțiilor nu le face să dispară, ci le închide înăuntrul nostru, într-un ghem dureros. Ele rămân acolo până suntem dispuși să descâlcim ghemul și să scoatem la iveală toate acele emoții reprimate. Sau până izbucnesc într-o afecțiune fizică, într-o boală, într-o criză.

Este destul de greu să învățăm să numim și să validăm emoțiile, dacă nu am învățat cum să facem asta în copilărie. Dar nu imposibil. Trebuie să înțelegem că a valida emoția nu înseamnă că o facem să dispară, iar astfel vom deveni niște norișori zen sau iubire eternă. A valida emoția înseamnă a o normaliza, și astfel vom avea ocazia să o folosim spre creșterea noastră și să avem relații armonioase.

**

Eu am învățat ce înseamnă frustrarea, am acceptat că există în mine, așa cum există în fiecare dintre noi, și asta nu este o insultă, ci o normalitate. Am învățat să lucrez cu frustrarea, atunci când se manifestă, să o recunosc, să o numesc și să văd ce pot face în acea situație, ca să detensionez acea emoție.

Să dau un exemplu. M-am certat cu soțul meu pe o temă minoră. Nici nu îmi amintesc ce era. Inițial, am ”înghițit” emoția, așa cum am fost învățată în copilărie. Nu se vede, nu există. ”Sunt calmă”, îmi spuneam în minte. M-am dus la ușă, am vrut să o deschid, și aceasta a opus rezistență. Și atunci am smuls de clanță cu atâta furie, încât a început să mă doară încheietura. Instantaneu, discursul meu interior s-a schimbat. Deși furia s-a ascuns imediat, cum făcea de obicei după ce aveam o astfel de izbucnire, am recunoscut-o: ”Sunt furioasă!”, mi-am spus atunci în minte.

Păi hai să văd de ce sunt furioasă și ce pot face. Am normalizat furia și am folosit-o ca să detensionez atmosfera creată prin ceartă, precum și mușchii mei încleștați, nodul care mi se pusese în gât și o anumită doză de dezamăgire care începea să crească. Și ce era mai important, nu am lăsat furia să se transforme în mânie. La mânie spui și faci lucruri pe care nu le crezi cu adevărat, lucruri pe care le regreți mai târziu, lucruri care nu îți fac cinste.

Clasificarea emoțiilor

Dacă nu am fost învățați în copilărie să recunoaștem și să numim emoțiile, putem face asta la maturitate. La început, va trebui să învățăm limbajul, adică să cunoaștem și să denumim cât mai multe emoții.

Cea mai cunoscută clasificare a emoțiilor este cea făcută în 1972 de Paul Ekman, cercetător în domeniile psihologiei și antropologiei. El a detectat 6 emoții de bază: bucurie, tristețe, teamă, furie, surprindere și dezgust. Mai târziu, în anii 1990, el a extins această listă cu alte 11 emoții: amuzamentul, disprețul, mulțumirea, jena, entuziasmul, vinovăția, mândria, ușurarea, satisfacția, plăcerea senzorială și rușinea. Ca să vă familiarizați cu această clasificare, vă recomand să vedeți filmul ”Inside out (Întors pe dos)”, film la care Ekman a fost consultant.

**

O altă  clasificare poate fi făcută după valența lor: emoții negative (tristețea, furia, frica, disperarea, regretul, invidia, etc.), emoții pozitive (bucuria, recunoștința, atașamentul, entuziasmul, exaltarea, încrederea, etc.) și emoții neutre (mirarea, curiozitatea, indiferența, îngândurarea, etc.).

Așa cum am spus, toate emoțiile sunt normale, pentru că le simțim. Cu cât încercăm mai mult să le negăm, cu atât impactul lor asupra noastră este mai mare. Dacă le acceptăm, le vom putea gestiona. De aceea, nu există emoții ”bune” și ”rele”, ci emoții pozitive și negative. Emoțiile pozitive se simt plăcut, iar emoțiile negative se simt neplăcut, dar toate sunt ”bune”, adică avem nevoie de ele. Să nu ne dorim să avem doar emoții pozitive, cel mai mare potențial de a ne ajuta să creștem le au emoțiile negative. Dar doar după ce le acceptăm. Altfel, toată energia noastră se va duce spre ”lupta” cu emoțiile negative, nu spre ce avem de învățat din ele.

**

Cele mai multe emoții vin rar singure, de obicei apar în combinații de mai multe. Așa cum am văzut în exemplul meu, frustrarea este o ”stare emoțională”, nu este o emoție de sine stătătoare. Ea combină mai multe emoții: iritabilitate, furie, anxietate, tristețe, dezamăgire, deznădejde, etc. De aceea, atunci când învățăm să recunoaștem emoțiile, să nu ne oprim după ce am recunoscut una dintre ele, ci să ”săpăm” în continuare. În timp, vom învăța să recunoaștem din ce în ce mai multe emoții.

Rolul emoțiilor în relațiile interumane

Când eram copil, eram tristă, iar această tristețe exprima nevoia mea de a fi înțeleasă și de a-mi fi validate emoțiile. Nu știam asta atunci, iar pentru că mi-am ascuns tristețea, iar părinții mei nu au observat că sunt tristă, aceste nevoi de înțelegere, empatie și acceptare au rămas nevalidate și se manifestă și la maturitate cu aceeași intensitate.

Furia din timpul certurilor arată nevoia mea de respect. Dacă îmi ascund furia, celălalt nu va ști ce nevoie am. Iar dacă nu învăț să recunosc emoțiile, pe ale mele și ale altora, nu voi ști ce să cer. Dacă las furia să escaladeze, pentru că nu accept că sunt furioasă, aceasta va deveni mânie, și vom urla unul la altul, acuzând, insultând, rănind.

Este ușor să consolidezi o relație atunci când ai emoții pozitive, precum bucuria, iubirea și satisfacția. Dar la fel de ușor este să strici o relație atunci când lași emoțiile negative să te copleșească, pentru că nu le recunoști și nu le accepți.

Într-o  relație sănătoasă, emoțiile sunt exprimate și sunt validate de ambii parteneri. Există un climat de încredere și acceptare reciprocă a vulnerabilităților emoționale. Într-o relație nesănătoasă, emoțiile sunt adesea suprimate, neglijate sau manipulate. Comunicarea este deficitară, iar conflictele sunt gestionate într-un mod distructiv. Gândiți-vă la asta atunci când partenerul vă întreabă ce aveți, iar voi deveniți pasiv-agresiv: ”Nimic!”