Suntem obișnuiți să percepem boala ca pe ceva extern, ca pe un invadator care ne scoate de pe traiectul vieții și vrea să ne doboare. Vrem să luptăm cu boala, să o învingem. Relația cu boala este un război continuu, cu bătălii dureroase, mintea și corpul nostru sunt setate să elimine ”dușmanul”. Dar ce să vezi? Într-un război, teoretic, există un învingător, iar acela nu suntem întotdeauna noi. În realitate, există doar învinși. Toată lupta aceea epuizează, uzează, consumă.
Ce-ar fi să privim boala ca pe o parte din noi?
Cei care se simt bine după îmbolnăvire nu luptă. Ei integrează și alchimizează boala. O transformă înăuntrul lor. Pentru că boala nu este un ceva extern care a venit dintr-o dată, a intrat în noi și ne-a îmbolnăvit. Corpul are mecanisme înnăscute de a contracara astfel de lucruri. Se numește sistem imunitar. De ce acesta nu mai funcționează corect, ba mai mult, întoarce armele (ca să rămânem în metafora războiului) și provoacă boli autoimune?
Pentru că boala este o parte din noi. Ea nu este un lucru exterior, ci un proces al propriului corp. Nu a apărut brusc, din neant sau din exterior, ci s-a creat în organism, treptat. Este un proces cumulat al mai multor factori. Este un ”ceva” complex și complicat, de aceea mintea noastră refuză să accepte această teorie, și se repede spre ideea simplistă că boala este un inamic exterior, care nu are nicio legătură cu noi, doar una vremelnică și întâmplătoare, și hai să luptăm cu ea.
Oamenii tind să arate cu degetul spre vinovați. Alții sunt de vină, oameni, mediu, societate, mama, tata, vecinul. ”Sunt o victimă”. Sau se autoacuză: sunt vinovat și mă rușinez, merit să fiu pedepsit. ”Sunt propriul agresor”. Voi lupta cu boala și voi învinge. ”Sunt salvator”. Mintea noastră tinde să complice lucrurile prin simplificare. Triunghiul dramatic este bine cunoscut în psihologie. Ne putem învârti în acest triunghi-cerc la nesfârșit, fără să găsim ieșirea.
Totul este interconectat. Ați auzit de efectul de fluture? Atunci când un fluture bate din aripi în America de Sud, după un timp se stârnește o furtună în Asia de Nord. Așa și în corpul nostru. Sunt milioane de procese și mecanisme interconectate, nimeni nu a descoperit încă totul despre corpul uman. Cu atât mai mult despre bolile autoimune.
De ce sistemul imunitar atacă celulele propriului organism?
Sistemul imunitar nu este de sine stătător, este interconectat cu creierul, sistemul digestiv, glandular… cu toate componentele din interiorul și exteriorul nostru. Când suntem stresați se petrec tot felul de fenomene, hormoni sunt secretați în exces, alții sunt suprimați, iar fiecare hormon are rostul său multidisciplinar și este legat de toate procesele din corp. Când ne speriem ne crește glicemia nu pentru că am mâncat o prăjitură, ci pentru că este secretat cortizol în exces, iar cortizolul este legat de mecanismul insulinei, o inhibă, iar insulina reglează glicemia. Când suntem sedentari ne constipăm, nu pentru că am mâncat macaroane, ci pentru că mișcarea are legătură cu peristaltismul intestinal, iar nemișcarea îl face să fie leneș, și nu mai împinge bolul fecal spre anus. Și atunci cum să fie boala ceva venit de afară, un virus, o bacterie, și atât? Ceva din noi permite acelei bacterii să se simtă ca acasă.
*
Gabor Mate, în ”Mitul normalității”, spune așa: ” Cum ar fi dacă am vedea boala ca pe un dezechilibru al întregului organism, nu doar ca pe o manifestare a moleculelor, celulelor sau organelor invadate sau denaturate de boală? Ce s-ar întâmpla dacă am aplica descoperirile cercetării moderne ale științei medicale într-un cadru sistemic, căutând toate conexiunile și condițiile care contribuie la boală și sănătate?
O astfel de reformulare ar revoluționa modul în care practicăm medicina. În loc să tratăm boala ca pe o entitate solidă care își impune reaua voință asupra corpului, am avea de-a face cu un proces, un proces care nu poate fi extras din istoria noastră personală și din contextul și cultura în care trăim. La urma urmei, dacă boala este o manifestare a ceva în viața noastră, avem opțiuni: putem avea noi înțelegeri, putem pune noi întrebări, putem face noi alegeri. Putem să ne ocupăm locul de drept ca participanți activi la proces, în loc să rămânem victimele bolii, neajutorați și profund dependenți de medici și medicamente.”
Voi ce dansați astăzi? 😊
Credem că viața ni se îngreunează odată cu diagnosticul și simptomele. Credem că boala ne complică viața. Vrem ca totul să fie clar și simplu, fără nuanțe. Percepem că viața e complicată atunci când noi am vrea să fie simplă. Adevărul este acolo, în percepție. Acesta este marele secret al vieții. Dacă percepem că viața este complicată și dureroasă, ne vom stresa și viața chiar va fi complicată și dureroasă pentru noi. Ca să nu mai fie așa, noi va trebui să ne modificăm percepția.
Viața este complexă, nu complicată. Noi nu suntem incompatibili cu boala, ci ne completăm, ca într-un dans. Ce ar mai însemna un vals fără unul dintre parteneri, care să facă pasul înapoi? Ar fi un marș: stâng, drept, stâng, drept… Acel pas înapoi, acea subtilă împotrivire face un vals ceea ce este, un dans armonios si un pic senzual. Ce-ar fi să privim boala autoimună in acest fel? Fără „împotrivirea” dată de boală, viața ar fi doar un marș forțat: familie, copii, casă, datorii la bancă, vacanțe trase la indigo. Efortul de a ne coordona pașii cu boala face ca viața noastră să se transforme dintr-un marș forțat către inevitabila moarte, într-un vals melodios sau un tango cu năbădăi. Fiecare dintre cei 2 parteneri (omul si boala) are rolul său. Atunci când pașii se potrivesc perfect, când fiecare îl simte pe celălalt, rezultă cel mai minunat dans. Nu e nevoie să învingem boala, ci să ne potrivim pașii cu ea. Să permitem acel pas înapoi și să lăsăm iureșul dansului să ne cuprindă.
Dacă am reuși să percepem așa relația cu boala, nu am mai lupta, ci am dansa tot timpul. Ne-am uita în ochii partenerului de dans cu o întrebare mută: Cum ne simțim astăzi? În ce fel vom dansa?
Ca și viața, organismul nostru este bazat pe ”flow”, pe o curgere firească.
Ceva intră, ceva iese. Până la un punct, putem controla acest proces. Dar ideea aici nu este să controlăm, ci să influențăm. La fel ca în efectul de fluture, o mică schimbare pe care o facem poate influența în mod miraculos starea noastră de sănătate, starea noastră de bine. Nimic nu este prea mic, prea puțin, ca să fim mai bine. Schimbările mari ne dezechilibrează, schimbările mici ne ajută. Nu avem nevoie de ”hei-rup!”, ci de un zâmbet, câțiva pași de dans și un pahar cu apă 😊. Relația cu boala poate fi una firească, iar astfel viața va fi mai frumoasă.