Pe Felix l-am cunoscut în mediul virtual, pe grupul Spondilita Romania. Acolo a făcut câteva postări în care a povestit ascensiunea sa pe Himalaya, unde a ajuns până la Everest Base Camp din Nepal, 5364 m. În puține cuvinte și câteva poze, a relatat foarte firesc cum el, un om cu spondilită, diagnosticat acum aproape 20 de ani, a urcat pe cel mai înalt munte din lume, cot la cot cu oameni sănătoși și antrenați. A menționat în treacăt că a avut ceva dureri, dar cu câteva antiinflamatoare le-a rezolvat.
Nu a ajuns până în vârf, la 8848 m, pentru că acolo ajung doar alpiniștii profesioniști, cu ani de zile de antrenament. Dar nici așa nu a fost ușor, trekking de 140 de km, cu rucsacul în spate, lipsa oxigenului și oboseala acumulată. A slăbit 5 kg în acele zile, uneori nu a avut unde să facă un duș, dar este recunoscător, această experiență l-a schimbat în bine, vede altfel viața acum.
L-am căutat și l-am întrebat dacă ar vrea să povestească câte ceva despre el, despre viața lui de autoimun și despre aventura sa himalaiană pentru cititorii acestui blog. A fost imediat de acord.
Așa cum spune chiar el, ceea ce îl ajută cel mai mult este mișcarea zilnică și psihicul de învingător. ”Niciodată nu mă gândesc că sunt altfel decât alții. Tot timpul mă gândesc că sunt la fel ca restul oamenilor”. M-a impresionat că face ca totul să pară atât de simplu: ascensiunea pe Everest, traiul departe de meleagurile natale (trăiește în Germania), viața cu o boală autoimună… Viața în general.
Bună 😊. Cine este Felix ?
Bună, este o întrebare grea, nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre mine.
Am 39 de ani, căsătorit, am doi copii. Din 2011 locuiesc împreună cu familia în Germania. Sunt născut în Baia Mare, dar 14 ani din viață i-am petrecut într-o comună numită Băiuț, situată la poalele munților Țibleș.
Am absolvit Universitatea Politehnică din Timișoara. Lucrez în industria Auto la o firmă constructoare de mașini.
Când s-a declanșat boala? Care au fost primele simptome? Când și cum ai fost diagnosticat?
Boala s-a declanșat în studenție. În anul 2004 eram în vacanța de primăvară, când brusc au apărut dureri mari în zona inghinală. Inițial medicii mi-au spus că am întindere musculară, dar durerile deveneau din ce în ce mai intense, așa că m-am întors la spital după câteva zile, unde am fost programat pentru un CT și așa mi s-a confirmat boala: spondilită anchilozantă.
Ce tratament medicamentos ai făcut? Te-a ajutat?
Primul tratament a fost cu sulfasalazină. Sincer, nu știu cât m-a ajutat, am întrerupt tratamentul după 6 luni. Alte tratamente medicamentoase nu am mai făcut. Iau doar antiinflamatoare la nevoie.
Ai încercat și o dietă alimentară? Te-a ajutat?
Am încercat 2 săptămâni să elimin glutenul. Doar atât am reușit. Totuși, am grijă ce mănânc, încerc pe cât posibil să fie alimente de calitate. Mănânc foarte puțină pâine.
Încerc să nu mănânc între mese și de multe ori sar peste prânz și mănânc doar cina, dar nu mai târziu de ora 19:00. Este important pentru noi, cei cu spondilită, să păstrăm o greutate optimă.
Ce altceva în afară de medicație și dietă alimentară ai încercat și te-a ajutat?
Am încercat, și încă mai fac, fizioterapie, gimnastică medicală în apă, masaj și Reiki. Merg în fiecare an la mare, înot și, bineînțeles, o dată pe an urc pe munte 2-3 zile.
Sunt multe cauze ce pot duce la declanșarea unei boli autoimune. Care crezi că sunt acestea în cazul tău?
În cazul meu s-a găsit și gena care se crede că este responsabilă pentru apariția bolii, HLAB-27.
Probabil alimentația proastă din studenție, cât și stresul examenelor au contribuit și ele la declanșarea bolii.
Ai atins un echilibru? Cum arată o zi din viața ta astăzi, ce stil de viață ai?
Nimic deosebit, am o viață normală ca a tuturor, serviciu, acasă, copii, cumpărături, doar că în fiecare zi îmi fac timp și pentru mine. Ies în natură, seara mă uit la un film bun sau citesc câteva pagini dintr-o carte.
Nu m-am delăsat niciodată, mereu sunt într-o formă fizică acceptabilă. Sunt momente în care doare tare. Iau antiinflamator și am răbdare. Psihicul joacă cel mai important rol în viață.
Ce ți se pare cel mai greu, referitor la menținerea unui stil de viață sănătos și a unei vieți funcționale?
Cred că avem din ce în ce mai puțin timp pentru noi, trăim într-o lume alertă, mereu pe fugă. Dacă mai avem și copii lucrurile se complică și mai mult, fiindcă trebuie să ne împărțim între serviciu și copii.
Muncim foarte mult si nu mai avem timp pentru hobby-urile noastre.
O altă problemă este faptul că alimentele pe care le consumăm sunt de o calitate îndoielnică, chiar și cele „Bio”
Povestește-ne despre aventura ta pe Everest. De când urci pe munte?
Experiența din Munții Himalaya a fost una dintre cele mai frumoase din viața mea.
Planificam această aventură de câțiva ani, dar nu am avut curajul până în acest an să plec. Soția a fost factorul decisiv, ea m-a încurajat să iau decizia de a pleca. M-am hotărât destul de târziu, la începutul lunii martie, iar în data de 13 aprilie eram deja în Lukla, punctul de pornire în această aventură.
Am contactat o firmă de turism din Nepal și ei s-au ocupat de tot: cazare, masă, ghid, porter, zboruri interne, transfer de la aeroport la hotel, etc.
Prețurile sunt acceptabile, te costă mai puțin decât un sejur la Mamaia.
Aventura a durat 14 zile: 9 zile urcare, 3 zile coborâre și 2 zile in Kathmandu.
Peisajele sunt splendide, oamenii zâmbitori și foarte primitori. Zilele acelea au fost ca un post pentru mine: fără carne, liniște, rugăciune. Asta cred că m-a ajutat cel mai mult să reușesc. Cineva a zis cândva: ”dacă ești creștin și crezi in biblie, atunci de ce nu crezi că și ție ți se poate întâmpla o minune?”
Am avut parte de experiențe unice in această aventură, o să enumăr doar câteva:
Întâlnirea cu unul din cei mai mari alpiniști, Kami Rita Sherpa, cel care deține recordul mondial la ascensiuni pe Everest, 26 de ori. (Prima fotografie din galeria de la sfârșitul articolului)
Un alt moment emoționant a fost întâlnirea pur întâmplătoare cu un cățărător din aceeași regiune cu mine. Amândoi avem părinți din comuna Băiuț. (A doua fotografie)
Un mini recital de pian ținut de niște turiști la Hotel Everest View. Atmosfera, locul, muzica… au fost wow. Chiar am plâns, noroc cu ochelarii de soare. Am stat, am mâncat, Everestul se profila în spate, 3880 de metri, oameni faini în jur… cum să te doară ceva? Următoarea zi am urcat ca un sportiv de performanță. Eram plin de energie.
Referitor la întrebarea de când urc pe munte: de mic copil, am crescut la munte și urc in fiecare an pe munte.
Ce sfat le-ai da unor oameni care abia au fost diagnosticați cu o boală autoimună? Cum i-ai încuraja?
Să fie optimiști, să se bucure de viață, să facă multă mișcare. Totul este posibil.
