Cauzele care pot declanșa un puseu de boală autoimună sunt multiple și greu de controlat. De la cele evidente, precum stresul, o perioadă obositoare, o viroză, o schimbare (de job, de casă, de statut, chiar o vacanță, schimbarea anotimpului), până la schimbările chimice și hormonale din corpul nostru de care nu avem habar, toate acestea pot declanșa puseuri mai lungi sau mai scurte, mai puternice sau mai suportabile.
Nici acum, după 34 de ani de spondilită anchilozantă, nu știu să recunosc exact tot ce îmi declanșează puseurile. În primii ani de boală am fost într-un puseu continuu. Acum, după ce am reușit să scap de dureri și inflamație cu ajutorul dietei fără gluten, am rar puseuri. Uneori recunosc trigger-ul. Ca de exemplu schimbarea dramatică hormonală de la începutul menopauzei, intrarea în anotimpul rece, o viroză sau o contaminare accidentală cu gluten. Alteori habar nu am ce îmi declanșează puseul. Dar am învățat să recunosc semnele inițiale ale unui puseu, și astfel să iau măsuri înainte de a deveni prea dureros.
Am citit undeva, mai demult, expresia „mintea ne minte”. Atunci nu am înțeles ce înseamnă. În ultimul timp însă, am citit mai mult despre legătura dintre bolile autoimune și tulburările psihologice. Astfel, am început să percep primul semn, de atenționare, al unui puseu: o stare ușor depresivă. O percepție ușor anxioasă a realității. Bucuria din primele momente ale zilei dispare, am nevoie de ceva efort ca să nu privesc partea negativă a realității. Îmi apar în minte tot felul de reflexii pesimiste, totul mi se pare inutil și prea obositor. Am învățat să recunosc această stare, care apare fără niciun motiv palpabil, și să o asociez cu primele semne ale inflamației. Cu începutul unui puseu.
*
S-a demonstrat științific că există un cerc vicios între inflamația din bolile autoimune, durerile resimțite și tulburările de dispoziție. Ele se potențează una pe alta, indiferent care dintre ele a apărut întâi, apar și celelalte. Traumele emoționale din copilărie cresc șansele de apariție a unei boli autoimune, iar inflamația din bolile autoimune afectează și creierul care, prin mecanisme specifice, declanșează depresia și anxietatea. Știind asta facem primul pas spre conștientizarea că aceste tulburări sunt o parte a bolii noastre, unul dintre simptome. Așa cum inflamația declanșează dureri de articulații, oboseală excesivă și ”ceață pe creier”, tot așa declanșează și stări depresive și anxietate. Ca și cum nu ar fi de ajuns, medicația poate da și ea tulburări de dispoziție.
În cazul tinerilor, manifestările depresiei și anxietății sunt oarecum bruște și zgomotoase, astfel încât se pot lua măsuri pentru stoparea sau ameliorarea acestora. Dar în cazul persoanelor adulte, simptomele intervin încet, pe o perioadă lungă de timp, iar astfel stresul devine cronic și greu de combătut. Neputința, disperarea, vina nejustificată, sentimentul de inutilitate și ură pentru persoana proprie sunt adânc ascunse în interior. În timp apare sentimentul de renunțare, pentru că, aparent, nu mai există speranță.
Sentimentul de renunțare este un mecanism adaptativ. Dacă este resimțit pentru o perioadă scurtă de timp, s-a demonstrat că are o activitate constructivă, de repaus și regenerare, de conservare a energiei. E ok să lăsăm controlul pentru câteva ore, o zi, două, să ne simțim neputincioși și furioși, să nu ținem în interior. Astfel organismul nostru se regenerează. Dar dacă ignorăm acele stări și tragem de noi, luptăm cu ceea ce simțim, riscăm ca tulburările să se perpetueze. Dacă le îngropăm în subconștient, nu înseamnă că au dispărut.
*
Mintea ne minte. Cum face asta? Ne minte când ne identificăm cu durerea psihică. Când ne doare ceva, acel ceva are prioritate. Și fizic, și psihic. Când te doare un picior nu observi mâinile care te sprijină mai mult acum, când nu te poți ajuta de piciorul dureros. Același mecanism este valabil și în cazul unei dureri psihice. Când ai o durere psihică aceasta te face să devii orb la ceea ce ai și te poate ajuta. Când ai o stare depresivă sau anxioasă nu te pot ajuta afirmațiile sau practicarea recunoștinței, pentru că mintea ta e setată pe durere, neputință și auto respingere. Uneori nici nu te poți uita la propria imagine din oglindă. Nu vei crede că ești minunea lumii sau sănătate înfloritoare nici după 1000 de repetări ale afirmațiilor.
Dar te poți uita în jur să vezi ce ai și ignori. Doar să constați, nu să te simți vinovat că nu ești recunoscător pentru tot ce ai. Doar să constați că le ai. Încet, dar constant, pe lângă constatarea durerii, observă si câte ceva din ce ai. O casă, un job, un copil, un partener, un pat confortabil, o pisică moale, o zi cu soare, o plantă la fereastră, un telefon bun cu care să faci poze sau să asculți muzică, o mâncare preferată… Fă o practică zilnică din a-ți rula în memorie ceea ce ai. În fiecare zi mai adaugă ceva, un „ceva” ce ai. Ca un exercițiu lent, dar constant.
Și după un timp vei constata că mintea te-a mințit. Că ți-a corupt sufletul să simtă lucruri neadevărate. E nevoie de exercițiu, de practică constantă. Cum poți păcăli tu mintea în loc să te păcălească ea pe tine? Învață să simți.
*
Emoțiile vin tot din minte. Cu uimire am învățat acest lucru. Eu credeam că emoțiile vin din inimă. Dar nu este adevărat, emoțiile sunt declanșate de mecanismele minții. Abia după ce am învățat acest lucru, după ce am deosebit emoțiile de adevărata percepție a realității, de adevărata simțire, am reușit să îmi cunosc mintea. Acum știu că nu tot ce spune ea este adevărat, și mai știu că eu nu sunt mintea mea. Uneori ne înțelegem bine, eu și mintea mea, alteori, atunci când sunt în puseu, iar markerii de inflamație sunt crescuți, duc o luptă cu ea. Dar este o luptă de pe picior de egalitate. Pentru că acum știu că mintea ne minte uneori.