Atunci când ești armonizat cu tine, ești armonizat cu întreaga lume. Vorbeam cu cineva, care îmi spunea că în relații trebuie să faci compromisuri, că știe și încearcă să facă acele compromisuri, dar că nu se simte bine făcând asta. Eu i-am răspuns că nu trebuie să faci compromisuri, ci să te armonizezi cu celălalt în relație. Armonie, nu compromis. Iubire, nu troc. Dacă ai stimă de sine și te cunoști suficient ca să îți definești valorile, din aceste valori rezultă limitele proprii, pe care le poți comunica celorlalți. Știi unde te termini tu și unde începe celălalt. Știi unde să stai și de unde să pleci.
Comenta cineva la postarea mea despre iertare de pe Facebook, în care spuneam că nu ne putem impune să iertăm, deoarece ar fi un stres prea mare, care nouă, autoimunilor, ne-ar putea declanșa dureri și puseuri de boală: ”Ce relații s-ar putea justifica cu orice preț, în așa fel încât să merite autoimunele noastre?” Pornind de la nivelul de înțelegere la care se află și de la caracteristica fiecărei relații în parte, fiecare își poate răspunde personal la această întrebare, nu există un răspuns general valabil.
**
Mă preocupă de mult timp dinamica relațiilor, însă abia de curând am început să ajung la miezul problemei, ca să zic așa. Am pornit și eu, ca mai toată lumea, de la percepția că celălalt îmi face rău, sau mă salvează, sau îmi oferă validare. Celălalt mă mută de la umbră la soare, atunci când sunt în relație cu el. Eu nu am nimic de spus în felul în care se poartă celălalt cu mine, ci doar în felul în care mă port eu cu el. Dacă îmi face rău, mă ironizează sau mă denigrează, atunci mă revolt, mă apăr sau încerc să îi demonstrez ce fată bună sunt eu. Să ”îmi fac dreptate”. Relații de ”care pe care”: dacă nu îl controlez eu pe celălalt, atunci sigur mă va controla el pe mine. Manipulare. Nu am avut de-a face cu violență fizică, pentru că în lumea mea, în familia mea trecută și prezentă nu a fost prezentă violența fizică, așa că nu o cunosc. Nici violența verbală nu o cunosc (insulte, amenințări). Cea mai gravă violență verbală cunoscută de mine este reprezentată de ironii, sarcasme și acuzații. Nu pot vorbi despre ceea ce nu cunosc.
Mintea mea funcționa așa cum am spus în paragraful anterior, așa că problema mea era: ”Cum să îl fac pe celălalt să se poarte mai bine cu mine? Cum să îl determin să se schimbe?” Când am pornit pe drumul autocunoașterii, acum mulți ani, și observam cum mi se modifică modul de a gândi, începusem să împrăștii în stânga și în dreapta ”înțelepciunea” mea și încercam să îi determin și pe alții să pornească pe același drum. Voiam ca ceilalți să se schimbe, ca să îmi pot eu oglindi noua splendoare în ochii lor. Voiam să îi salvez de ei înșiși. Mă transformasem în înțeleapta de serviciu. Cum le știam eu pe toate, nu le știa nimeni, și sigur ceilalți aveau nevoie să fie schimbați. De mine, normal.
Nimeni nu s-a lăsat schimbat. Toată lumea pe care am încercat serviciul de schimbare a ripostat energic. Și este normal așa. Acum știu că fiecare se schimbă dacă și când vrea și poate, în ritm propriu, iar singura persoană pe care o putem schimba o zărim în oglinda de la baie. Știu că ați mai auzit asta. Și eu o auzisem cu mult timp în urmă, dar îmi suna ca un slogan zornăitor și gol pe dinăuntru. Nu pricepeam. Și nici nu aveam cum pricepe cu mintea mea de atunci.
**
Îmi amintesc cum am început eu să îmi impun limitele în fața celorlalți. Încă nu mă cunoșteam prea bine, nu îmi definisem valorile, dar eram ”pe cale”. Debutul meu în departamentul ”eu încep aici și ar fi bine să nu depășești linia asta” s-a petrecut abrupt și un pic agresiv. Dacă până atunci rămâneam în contexte care nu îmi făceau bine până aproape clacam, am început pur și simplu să mă ridic și să plec din asemenea contexte. De exemplu, dacă nu îmi mai plăcea la o petrecere, nu mai stăteam acolo, plină de nervi și ruptă de oboseală într-un colț, ci mă ridicam, spuneam ”eu plec” gazdei, și ieșeam pe ușă. Normal că oamenii erau siderați de noua mea atitudine. Curând, a început să îmi placă să plec dacă nu mă simt bine. Limitele mele se defineau, se rafinau, și în scurt timp puteam pleca cu o vorbă bună, un zâmbet și o mulțumire sinceră, fără să mai agresez pe nimeni.
Acum știu că libertatea este una dintre valorile mele de bază, și tot ceea ce fac, fac ca să îmi apăr libertatea. După ce mi-am definit valorile de bază, am realizat că nu prea știu să le onorez. În cazul libertății, instinctiv am știut să nu îmi fac datorii financiare și am plecat de la un job împovărător, însă după ce aproape clacasem. Abia apoi am înțeles că libertate îmi oferă și obiceiul meu de a-mi organiza militărește lucrurile, cumpărăturile, tabieturile, timpul. Tot libertate îmi oferă și ”organizarea” relațiilor, să nu îmi mai risipesc energia și timpul în relații care nu îmi bucură sufletul. Sunt multe feluri de a mă alinia cu această valoare de bază a mea, libertatea (libertate financiară, sufletească, fizică) și încă le descopăr.
Tot în ultimii ani am descoperit că altă valoare de bază a mea este creativitatea. Aici greșeam flagrant înainte. Îmi înăbușeam creativitatea, pentru că în familia mea nu i se acorda nicio importanță. Am renunțat la scris în adolescență, pentru că trebuia să am un job serios, care să îmi aducă bani, nu să pierd vremea scriind. Nici nu am știut cât a durut. Găteam doar mâncăruri tradiționale, fără să mă abat o iotă de la rețeta de bază, chiar dacă nu îmi plăcea rezultatul. ”Așa se face și basta! Cum adică creativitate în bucătărie?!”. Apoi… am început să dansez, am reînceput să scriu. Chiar am realizat niște tablouri. Hidoase, dar mi-a plăcut să mă dezlănțui acolo, pe pânză. Mintea mi s-a eliberat de ”nu ai voie aia, nu se cade să…, nici măcar să nu încerci să…” Cerul este limita și într-acolo tind. Așa, încetișor, în ritmul meu.
**
Ce legătură au toate acestea cu dinamica relațiilor? Păi au. Dacă nu te cunoști, ce relații poți avea? Oricine poate veni în viața ta și poate face ce vrea cu tine. Să te agreseze, să te manipuleze, să îți spună orice, iar tu să îl crezi și să îl lași să te manevreze ca pe o păpușă legată cu sfori invizibile de el. Dacă tu nu ai lumea ta, te va atrage în lumea lui. Vei depinde de el, fizic, dar mai ales emoțional. Vei simți că nu ești bine, dar nu vei ști ce să faci. Păi ce să faci, dacă nu te cunoști? Iar dacă tot ce poți gândi este să îl schimbi pe el, nici nu vei ajunge vreodată să te cunoști, pentru că nu vei avea timp, energie și spațiu să te cauți pe tine și să te definești.
”Ce relații s-ar putea justifica cu orice preț, în așa fel încât să merite autoimunele noastre?” Pentru mine, nicio relație nu merită asta. Am avut nevoie de încă un puseu ca să pricep. Corpul meu începuse demult să strige: ”Pleacă de acolo!”. Îl auzeam, dar nu l-am ascultat. Acum mă aleg pe mine. Nimeni și nicio convenție socială, gura lumii sau orice alt context de viață nu este mai important pentru mine decât eu însămi.
Vă amintiți că am vorbit despre dezumanizare? ”Dezumanizarea este un proces psihologic prin care o persoană sau un grup este perceput ca fiind mai puțin decât uman, sau chiar lipsit de calități umane. Nu este doar o simplă lipsă de respect, ci o transformare fundamentală a percepției care deschide calea către acte de cruzime și violență, mergând până la anihilare fizică sau psihologică”. Când nu ne cunoaștem, nu dăm 2 bani pe noi și ne auto-dezumanizăm. Întotdeauna alții sunt mai importanți, și vom găsi mereu justificări pentru asta, uneori chiar agresându-i pe cei care au ajuns la înțelepciunea de a avea grijă de ei înșiși. Normal, pentru că dacă nu ne respectăm pe noi, nu îi putem respecta nici pe ceilalți. Dacă nu avem încredere în noi înșine, nu avem încredere în nimeni. Dacă ne auto-agresăm, îi agresăm și pe alții. Doar asta știm să facem, și asta facem.
**
În ultimul timp, particip la petreceri și la evenimente la care merg cu bucurie. Nu mai simt nevoie să mă ridic și să plec, pentru că am ales să merg la acel eveniment, nu mi-a fost impus de convențiile sociale, de obligații sau pentru că nu am putut să refuz. Din start, posibilitatea să nu îmi placă sau să nu mă simt bine acolo este foarte redusă. Mă bucur de compania oamenilor cu care am ales să fiu împreună și îmi pot lua de acolo energie, o conversație frumoasă și îmbrățișări. Și pot pleca din relații care nu îmi fac bine, orice fel de relații: de familie, de prietenie, de serviciu, etc.
Ce relații s-ar putea justifica cu orice preț? Relația cu mine însămi. În această relație merită să depun tot efortul ca să meargă bine.
Poza este preluată de pe Pixabay.