Acum 12 ani cineva mi-a recomandat cărțile lui Serghei Lazarev. Cărți ”grele”, încărcate de semnificații ascunse. Pentru mine, un necunoscător în ale spiritualității cum eram, au fost un ”wake up call”, o trompetă asurzitoare care m-a trezit din amorțeala vieții de până atunci.
Am citit acolo lucruri uimitoare, care inițial m-au făcut să mă revolt și să arunc cartea din mână. Scria că pentru a ne vindeca de boli trebuie să renunțăm la atașamente și să ne imaginăm că am pierdut totul: casă, avere, copii, părinți, soț. Scria că agățarea noastră de cele lumești ne menține bolnavi. Iar agățarea de cei dragi îi îmbolnăvește și pe ei. Și mai scria că iubirea nu este atașament, iubirea este cel mai înălțător simțământ care nu are nimic de-a face cu dependența dată de atașament.
Scrie Lazarev în cărțile sale că pentru a fi sănătoși ar trebui să fim eliberați de toate legăturile emoționale față de lucrurile materiale, oameni, dar și de abilitățile noastre. Toate astea ne fac să fim plini de vanitate și de orgoliu, iar dacă le pierdem să ne prăbușim. Cu cât suntem mai legați emoțional de ceva sau cineva, cu atât suntem mai bolnavi.
Lazarev spune: Să fiți pregătiți în fiecare clipă a vieții voastre să pierdeți tot. Stai liniștit și închipuie-ți că tot ce ai dispare. Ce faci? Te prăbușești? Te îmbolnăvești? Ruminezi în suferință tot restul vieții care ți-a mai rămas? Vrei să te răzbuni? Trăiești doar din amintirea a ceea ce ai pierdut? Asta înseamnă atașament.
**
Da, m-am revoltat la început, pentru că părea că îndeamnă la egoism feroce. Apoi mi-am amintit cum m-am prăbușit când m-am îmbolnăvit și când am pierdut oameni dragi. Și mi-am mai amintit cum m-am zbătut să ies din contexte de viață nefavorabile. Cât am suferit pentru că lucrurile nu ieșeau fix așa cum îmi doream. Cum voiam să controlez fiecare pas și fiecare gând al persoanelor iubite, spre „binele” lor, bineînțeles, pentru că eu știam mai bine decât ei care este binele lor. Mi-am amintit cât eram de mândră de casa mea, de grădina mea, de jobul meu, de scrisul meu, de felul meu de a face ceva… al meu… al meu… al meu… Orgoliu nemăsurat.
Au trecut 12 ani de atunci și am înțeles că atașamentele nu aduc decât suferință. Asta nu înseamnă că am devenit Buddha și m-am detașat de tot și de toate. Mai am drum lung de parcurs în lucrul cu mine. Dar, atunci când sufăr, conștientizez că lucrurile nu sunt așa cum le-am ordonat eu în mintea mea, și caut cauza suferinței în interiorul meu. Și nu mai consider că e normal ca lumea să se învârtă așa cum vreau eu. Ci că fiecare ar trebui să acționeze după propria sa conștiință, eliberat de atașamente. Fiecare este răspunzător pentru viața sa.
**
Iubirea nu este atașament. Când mă refer la ”iubire”, nu mă gândesc doar la iubirea din cuplu, deși și aceasta este implicată. Mă gândesc la toate felurile de iubire care se pot manifesta. De la iubirea de părinți, de copii, de orice ființă umană, până la iubirea față de orice ființă de orice fel, sau iubirea față de un lucru neînsuflețit.
Dacă iubești pe cineva, îl lași să fie, nu vrei să îl schimbi. Poate ești mai deștept și ai o mai mare experiență de viață decât celălalt. Poate știi că va suferi în urma unei acțiuni pe care intenționează să o facă. Lasă-l să aibă propria experiență de viață, așa va învăța. Așa va ajunge și el deștept ca tine cândva. Doar fii alături de el, umărul pe care va plânge, mâna care îl va mângâia. Lasă-l să fie.
Nu poți schimba lumea, dar te poți modela pe tine. Atunci când mai ai impulsul să schimbi pe cineva, fii conștient că acea schimbare ar trebui să aibă loc în tine. Când te revolți și strigi: „Nu înțeleg cum omul ăsta poate face așa ceva!” de fapt pe tine nu te înțelegi. Cu cât e mai mare emoția și reacția ta la ceva, cu atât atașamentul tău este mai mare.
Ce poți face? Observă-te. Vezi la ce anume te revolți și cum reacționezi la acțiunile altora. Conștientizează ce te face să suferi, nu mai fugi de durere. Stai tu cu tine și caută „rana” în interiorul tău. Pentru că suferința ta este în interior, nu în exterior. După ce ai găsit-o, las-o să fie o vreme, nu te repezi să o rezolvi. Rezolvarea va veni, dar în timp. Detașează-te de rezultat, de vindecare. Doar lasă-te să fii.
**
Atunci când voi m-ați întrebat ”ce e de făcut dacă cei dragi nu mă înțeleg?” m-am gândit la Lazarev și la ce spunea el despre atașamente. Am ocolit subiectul o perioadă pentru că știam că este greu de înghițit (mi-am amintit reacția mea inițială). Dar pentru că întrebarea s-a tot repetat am scris un articol pe această temă, intitulat ”Ceilalți nu mă înțeleg”. În acest articol îți adresez niște întrebări incomode, care sper să te pună pe gânduri și să te facă să abordezi altfel relațiile cu cei dragi.