”În Japonia antică exista un grup de elită de luptători asasini. Se numeau ninja. Legendele și reputația care-i înconjurau erau înfricoșătoare. Se spunea că se pot transforma în animale, că pot să zboare și că pot sări peste copaci înalți, că puteau să urce pe pereți netezi, ca niște șopârle. Ei nu practicau nicio magie. Secretul lor era cel mai intens antrenament fizic și mental cunoscut.
Tânărul luptător era antrenat încă de copil la sărituri, în felul următor: i se dădea un grăunte de porumb și i se spunea să îl planteze. De îndată ce tulpina începea să crească, tânărul luptător trebuia să sară peste ea de cât mai multe ori. În fiecare zi tulpina creștea; în fiecare zi copilul sărea. În curând tulpina devenea mai înaltă decât copilul, dar asta nu îl împiedica să sară în continuare. Dacă începea să dea greș, din cauza tulpinii prea înalte, i se dădea un alt grăunte și lua totul de la capăt. În cele din urmă nu mai era nicio tulpină peste care tânărul ninja să nu poată sări.”
*
Edison a spus că ”geniul este 1% inspirație și 99% transpirație”. Nu mi-a plăcut niciodată acest citat, pentru că în mintea mea el presupune efort, iar eu de felul meu sunt o leneșă 😊. Îmi displace ideea de efort. Îmi displace ideea de a avea o țintă clară către care să mă îndrept, fără a ține cont de genunchi juliți, nopți pierdute și disconfort, totul în numele succesului. Mie îmi place drumul către destinație, nu destinația în sine. Să merg la pas, încet și cu atenția pe interior și exterior, nu pe ținta finală. După ce ajungi la țintă ce se întâmplă? Ești fericit 1 minut, apoi cauți altă țintă. Toată munca aceea intensă, toată încrâncenarea… la ce bun? Prefer tactica ninja, încet, fără efort aparent, iar rezultatele sunt uimitoare.
*
Când am intrat prima dată în remisie, după 25 de ani de puseu continuu de spondilită anchilozantă, eram în al nouălea cer. Aceea fusese ținta mea pentru mult timp, să nu mă mai doară. Era ținta mea supremă, să nu mă mai doară. După ce am atins această țintă, eram tare mândră de mine. Strigam în gura mare cui voia să mă asculte, ce mare lucru am făcut eu. Și era un ”mare lucru”, cei cu spondilită anchilozantă știu cum e să ai dureri debilitante tot timpul. Toată Ființa ta se învârtește în jurul durerii, nu poți face nimic dacă nu este și ea de acord. Și de obicei nu este de acord cu nimic. Nu suportă nicio concurență 😊.
Ieșirea din remisie, după 7 ani, a fost ca lovitura unui bumerang. M-a lovit drept în moalele capului. Bumerangul se întoarce întotdeauna de unde a fost aruncat, mai devreme sau mai târziu. Mi se dăduse acel răgaz să mă smeresc, nu să mă înfoi în pene. ”Ținta mea supremă” era de fapt doar o haltă pe calea vieții mele. Așa că m-am adus din nou în remisie după acel puseu puternic și am pornit din nou la drum.
*
Acum nu mai am o țintă anume, ci o cale de urmat. ”Geniul” meu nu stă în transpirație și în efort, ci e mai mult de atât. Înlăturarea durerii și markerii de inflamație scăzuți sunt doar o parte a drumului. Dacă voi intra din nou în puseu, voi ști ce să fac. Drumul meu implică mult mai mult decât lipsa durerii. Acea durere era acolo ca să suplinească ceva. Când a dispărut durerea, a rămas un mare gol, pe care, încet, am început să îl umplu cu ”bunătățile” găsite pe drum.
Fiecare are drumul său de urmat. Durerea fizică este cumplită, și este normal ca ea să umple mult loc din Ființa noastră. Este normal ca primul pas să fie înlăturarea durerii și intrarea în remisie. Dar să fim conștienți că este doar primul pas. Un pas mare și important, dar doar un pas. Să nu ne oprim acolo, ci să ne continuăm drumul. Să nu credem că dacă am intrat în remisie, gata, totul este perfect.
Ce implică acest drum?
În primul rând deschidere. Să înțelegem că este nevoie să schimbăm lucruri în viața noastră. Să înțelegem cu sufletul, nu doar cu mintea. Mulți dintre voi îmi spun că știu că mișcarea este bună, dar îmi spuneți și că nu aveți timp. Îmi spuneți că în mintea voastră, să cobori din autobuz cu 3 stații mai devreme, sau să lași mașina acasă, sau să urci pe scări, nu cu liftul, este pierdere de timp. Doar atunci când sufletul vostru va înțelege importanța mișcării, când veți include firesc mișcarea în program, fără efort, veți păși pe cale. Același lucru se aplică și gătitului acasă, legumelor din farfurie, gânditului și vorbitului cu cuvinte frumoase, păstrării unei posturi drepte și multe altele.
*
În al doilea rând răbdare. Ca și copilul viitor ninja, începem de foarte jos. Mulți îmi spuneți că vreți rezultate rapide și că sunteți dispuși să faceți schimbări dramatice pentru asta. Cât veți putea menține acele schimbări dramatice? În cel mai bun caz, până la primele rezultate. Va fi entuziasmul începutului, apoi sentimentul că facem un efort prea mare va apărea. Vom cheltui prea multă energie pentru a menține rezultatele, iar după dispariția entuziasmului, nu vom mai putea susține schimbările introduse forțat. Avem nevoie de timp, să facem schimbări mici și cu atenție, să le ajustăm pe măsura noastră. Corpul nostru va ști. Va cere ce are nevoie și va respinge ceea ce nu are nevoie, sau ceea ce este un efort prea mare pentru el. Da, și ascultarea corpului se învață 😊.
*
Practica. Teoria ca teoria, dar la practică ne mai împotmolim 😊. Toată viața am avut o postură ”ondulată”, chiar înainte de instalarea primelor simptome de spondilită anchilozantă. După ce boala s-a instalat, îmi venea foarte ușor să dau vina pe ea pentru cocoașa mea. Uitându-mă mai atent la niște poze din adolescență, m-a izbit evidența: eram cocoșată încă de atunci. Nimeni nu îmi spusese să stau dreaptă.
Așa că am început să lucrez la postură, acum vreo 2 ani. După ce am stabilit ce înseamnă postură corectă pentru mine, pentru că habar nu aveam, atâta timp cât toată viața fusesem cocoșată, am început să practic zilnic această postură. La început doar câteva minute pe zi. Îmi era tare greu și durea. Dar am continuat.
Acum nu mă mai cocoșez decât când sunt foarte obosită. Practic zilnic postura corectă. Da, încă am nevoie să îmi aduc atenția în postură, nu vine de la sine în cea mai mare parte a timpului. Nu consider acest lucru un efort, ci o practică. Așa cum la început nu puteam să stau dreaptă decât câteva minute pe zi, iar acum, după 2 ani, am o postură corectă 80% din timp, știu că va veni timpul în care îmi voi menține postura fără a îmi aduce atenția acolo. La fel ca mersul, noi nu gândim că mergem, ci o facem automat.
*
Niciodată nu e prea târziu. Am persistat în victimizare mulți ani. Ca un Capricorn veritabil, schimbarea a venit greu, după 40 de ani. Sunt căpoasă rău 😊. Dar când am pornit pe cale, nu m-am mai oprit. E bună și perseverența Capricornului la ceva. Și nu mai am de gând să mă opresc. Mă simt prea bine, fizic și psihic, ca să mă opresc. Așa cum v-am tot spus în ultimul timp, starea mea de bine este cea mai importantă. Oamenii dragi din jurul meu au observat că m-am transformat din sălbatica văicăricioasă într-un om normal, care are compasiune pentru ceilalți, care știe să spună ”nu” în mod ferm, și care zâmbește mai tot timpul.
Ar mai fi multe de spus, dar mai las și pentru altă dată. Tulpina mea de porumb nu a crescut încă la înălțimea sa maximă 😊.
Fragmentul cu luptătorul ninja este din cartea Calea Luptătorului Pașnic de Dan Millman.