Una dintre cele mai vechi amintiri de-ale mele este această întâmplare de când aveam 6 ani. Nu știu cum se petrece înscrierea copiilor la școală acum, dar pe vremea mea era un fel de test. Dacă un copil avea sub 7 ani, era testat dacă poate fi înscris în clasa întâi. Și cum eu în septembrie aveam 6 ani și 8 luni, a fost nevoie să trec acel test. Nu mai țin minte în ce conta testul, dar adevăratul test a avut loc pentru mine după ce am ieșit din biroul directoarei. Și l-am picat cu brio.
Întâmplarea
Când am ajuns în curtea școlii, părinții mei m-au lăsat să mă întorc singură acasă. Școala era la mai puțin de 100 de metri de blocul în care locuiam, pe o străduță liniștită. Erau puține mașini pe vremea aia, iar pe acea străduță rar intra câte una. Nu era niciun pericol, era foarte aproape, era ziua în amiaza mare, dar eu m-am rătăcit. Am greșit drumul chiar de la ieșirea din școală. În loc să o iau la dreapta, am luat-o la stânga, iar de aici s-a rupt filmul. Tot mergând am realizat că nu mai cunosc împrejurimile, am intrat în panică și am izbucnit în plâns.
Părinții mei erau în spatele meu, ascunși, și au venit imediat la mine. Teoretic nu era niciun pericol. Dar reacția mea de groază din acele minute nu m-a părăsit niciodată. Eram o ființă neputincioasă care nu își putea găsi drumul către casă, deși eram foarte aproape. Nu puteam deosebi stânga de dreapta. Intram în panică la cel mai mic disconfort. Nu mă ducea capul și mă rătăceam în propriul mediu, în care activasem toată viața de până atunci. Și aveam nevoie de ajutor pentru cel mai simplu lucru din lume. Nu puteam să fac nimic singură. Cam așa o fi gândit mintea mea de copil de 6 ani. În urma acestei întâmplări, părinții mei au fost nevoiți să se organizeze să vină să mă ia în fiecare zi, în primul an de școală.
Trauma
O traumă nu se referă la o anumită întâmplare care s-a petrecut în viața noastră, ci la reacția pe care am avut-o la acea întâmplare. Și, în al doilea rând, la cum am fost conținuți în această reacție de către cei apropiați, cei a căror părere o valorizăm. Cu cât această reacție a noastră, precum și reacția celor de lângă noi, pătrunde mai adânc în interiorul nostru, cu atât riscul de cicatrizare este mai mare. Pentru că trauma nu este o rană, ci o cicatrice care se formează în urma rănii reacției emoționale.
Iar cicatricea este un țesut rigid, tare și uneori dureros. Este o zonă insensibilă. Ați observat cum putem înțepa o bătătură tare și veche, și cum nu simțim înțepătura? Așa este și trauma. Stă ascunsă, uneori ani de zile. Nu o simțim. Doar devenim mai rigizi, pentru că acel țesut cicatrizat nu ne permite să simțim emoțiile, sau le simțim exacerbat. Oricum ar fi, emoțiile nu au un parcurs firesc, ori suntem amorțiți, ori ne sare țandăra din orice. Iar rigiditatea mentală, emoțională, se transmite corpului. Și putem face o boală autoimună care implică rigiditate corporală. De exemplu spondilită anchilozantă.
Iar uneori, o anumită întâmplare vine și rupe acel perete rigid, cicatrizat. Și doare rău. Toate emoțiile simțite la momentul traumei năvălesc afară, nemaifiind conținute de nimic. Iar o femeie de 52 de ani este năpădită de emoțiile fetiței de 6 ani.
Alte traume
Amintirea acelei întâmplări de când aveam 6 ani îmi apare ca o fotografie veche, ștearsă și ruptă pe la colțuri. Nu este nici măcar în alb-negru, ci într-o nuanță neclară de gri. În acea perioadă am devenit un copil foarte timid, care a dezvoltat un defect de vorbire și care nu ieșea decât rar din colțul său, într-un mediu de siguranță foarte clar delimitat. Nu îmi amintesc cum reacționau părinții mei la notele mari pe care le luam uneori la școală, dar eu eram foarte mirată și credeam că s-a făcut o greșeală, pentru că ”eu nu pot singură”. Chiar și atunci când am intrat la liceu prima pe listă, nu am crezut că pot.
Am crescut, și alte traume s-au adăugat psihicului meu de preadolescentă, apoi adolescentă. Părinții mei au divorțat. Nu este ușor pentru o adolescentă să treacă prin starea aceea tensionată din casă, prin certurile părinților, apoi divorțul lor. Corpul meu s-a revoltat: mi s-a declanșat spondilita anchilozantă. Boala era ca un mecanism de apărare: ”Vezi? Din cauza asta ești varză emoțional, pentru că te doare tot corpul”. Nu este așa, ești varză emoțional în urma traumelor, și din cauza asta te doare tot corpul. Dar au trecut mulți ani până să conștientizez acest fapt.
Am intrat în viața adultă și constatam din ce în ce mai des, dar tot uimită… că pot. Și am căzut în cealaltă extremă: pot să fac totul singură. Chiar chinuită de durerile fizice cauzate de spondilită, insistam să fac totul singură, fără să cer ajutor. ”Sunt puternică, pot singură!” Sună cunoscut, oameni cu boli autoimune, nu-i așa?
*
Vestea proastă este că această hiper-independență este tot un semn de rigiditate. Oamenii sunt făcuți să trăiască în interdependență. Datorită faptului că oamenii pot să colaboreze între ei, să ceară și să ofere ajutor, această specie a ajuns sus pe scara evoluției.
Un om nu poate face totul singur, are nevoie să se bazeze pe ceilalți: pe oamenii care construiesc mașina cu care se deplasează, pe brutarul care face pâinea pe care o mănâncă, pe tehnicienii care construiesc telefonul la care vorbește, pe medicul care îl operează când are pietre la fiere. Trăim într-o lume tot mai complexă, iar interdependența noastră începe să devină mult prea strânsă, și să se transforme în dependență de minunile modernității. Dar asta este altă poveste 😊.
Declanșarea traumei
Nu vreau să intru în amănunte despre întâmplarea care mi-a zgândărit cicatricea asta veche, pentru că nu mă implică doar pe mine. Voi spune doar că nu mi-am ales bine un colaborator și am insistat în greșeală, deși era evident că nu mai suntem pe aceeași lungime de undă. Eu, femeia adultă care a făcut o greșeală și avea nevoie de ajutorul cuiva ca să poată repara acea greșeală, s-a simțit din nou părăsită și neputincioasă. Mintea mea de acum, cu un IQ peste medie, știe că sunt în confortul casei și familiei, dar emoțiile sunt copleșitoare. Am avut încredere în cineva, și m-a părăsit, lăsându-mă în mijlocul drumului. Am pierdut controlul și… nu pot singură.
A fost nevoie de un anumit cumul de fapte ca să declanșeze acut această traumă, dar ea a fost prezentă și a lucrat în fundal toată viața. Succesiunea de ”pot” și ”nu pot” a creat un roller-coaster emoțional deseori. Neputința mea de a cere ajutorul m-a făcut să pierd oportunități și să îmi îngrădesc singură viața, doar între barierele lui ”sigur că pot”. Și nu puteam prea multe, desigur.
O traumă se vindecă?
În ultimii ani aceste bariere s-au lărgit însă. Am descoperit că dieta fără gluten îmi face bine, iar durerile fizice s-au diminuat considerabil. Iar apoi am deschis cutia Pandorei, cutia cu traume. Le-am declanșat rând pe rând, câte una sau mai multe odată. Atunci nu le puteam analiza așa cum pot acum, știam că ceva doare în suflet, iar apoi, după un timp, nu mai doare așa de tare. Am început să citesc, să mă autoeduc. La început citeam tot ce îmi pica în mână, avidă de cunoaștere, apoi lecturile și înțelegerea mea s-au rafinat. Dar tot mai sunt surprinsă de câte ceva, așa cum s-a întâmplat acum, ceea ce mă ajută să mă smeresc și să caut adevărul în continuare.
O traumă declanșată și recunoscută are șanse mari să fie vindecată. Sau măcar conținută într-un mod mai sănătos decât fusese până atunci. E nevoie doar de timp, deschidere și răbdare. Toți avem traume, mai mari sau mai mici, mai multe sau mai puține. Cu cât răspunsul nostru emoțional la o anumită întâmplare a fost mai puternic, cu atât cicatricea creată este mai tare și mai rigidă. Cu cât negăm aceste traume, cu atât ele se adâncesc mai tare. Avem răspunsuri adaptative la traume, așa numitele coping mechanisms. Dar ele nu le rezolvă, doar ne ajută temporar, și pot declanșa alte probleme.
Aceste mecanisme pot fi de la alcool, droguri, violență și mâncat emoțional, până la ură, invidie, intoleranță și bârfă. Putem avea o fire visătoare, care vede doar frumosul, sau dimpotrivă, doar urâtul din lume. Putem fi ori foarte leneși, cu o casă murdară și dezorganizată, sau putem avea o casă prea curată și organizată, și să intrăm în panică atunci când vedem ciucurii covorului ciufuliți. Toate acestea sunt mecanisme de adaptare. Un om fără traume prea mari vede lumea într-un mod realist, cu bune și rele, și are o viață echilibrată, fără excese de niciun fel, nici materiale, nici emoționale.
*
Fetița de 6 ani s-a asigurat toată viața că nu mai pierde controlul asupra a ceea ce se întâmplă în jurul ei. Și-a construit un castel cu ziduri imaginare, iar dintre aceste ziduri se uita cu frică și invidie la lumea de afară. Chiar și acum, la maturitate, are colțul ei sigur acasă, iar când pleacă de acasă, primul lucru pe care îl face este să își facă acel colț sigur și comod în camera de hotel, pensiune sau casa prietenei la care merge. Prin educație a învățat să aibă încredere în oameni, dar păstrează mereu acea distanță sigură care o face să se simtă confortabil. Și se asigură că are mereu telefonul încărcat. Pentru Google Maps. Încă se rătăcește și confundă stânga cu dreapta 😊.