1 noiembrie
Scopul nostru în viață ar trebui să fie starea de bine. Nu cariera, relațiile, o casă frumoasă, vacanțe sau alte chestii exterioare sau materiale. Dacă ai stare de bine, dacă te simți bine în pielea ta, totul vine de la sine.
Nici măcar sănătatea nu ar trebui să fie obiectivul nostru principal. Pentru că noi ne dorim sănătatea doar atunci când am pierdut-o. Ia întreabă un om sănătos tun ce își dorește de la viață, sănătatea va fi undeva pe ultimele locuri. Dacă ai stare de bine, sănătatea este implicită.
Noi, oamenii cu boli autoimune, „luptăm” cu boala, iar lupta asta ne epuizează, ne seacă de energia și așa puțină. Iar asta nu ne face să ne simțim bine în pielea noastră.
*
Ce înseamnă starea de bine pentru un om cu boli autoimune?
Înțelegerea stării de fapt. Până nu ne schimbăm gândirea care ne-a îmbolnăvit, nu vom recunoaște vindecarea nici dacă ne cade în cap. Putem suprima simptomele si durerile cu medicamente, dar boala se va vindeca atunci când cauza principală va fi înlăturată. Iar asta nu se poate face decât după ce ne-am schimbat gândirea și mentalitatea.
Răbdare. Ai răbdare cu tine. Încetinește ritmul și acordă-ți atenție ca să afli de ce ai nevoie ca să te vindeci.
Acceptare. Să lăsăm viața să curgă lin prin noi. Să fim deschiși posibilităților. Să nu ne încrâncenăm pe un lucru, epuizându-ne. Să fim perseverenți ca picătura chinezească, nu ca buldozerul.
A venit toamna, ați văzut ce frumos e afară?
2 noiembrie
De-a lungul timpului am avut doar de pierdut prin comparația cu alte persoane, cu ceea ce fac sau cu ceea ce au alții. Ori mă vedeam ca ultima gâscă din bătătură, ciufulită și cu creierul mic, ori cea mai tare din parcare, soarele strălucitor de pe cerul Ego-ului meu. Niciuna dintre variante nu mi-era în avantaj.
În ultimul timp am învățat să observ oamenii, fără să mă mai compar cu ei. Le admir munca, fără să o mai compar cu a mea, observ o rochiță frumoasă a unei femei, fără să îmi doresc și eu una la fel, văd o fată cum merge nonșalant pe tocuri de 12, fără să mă turtesc că eu nu pot merge pe tocuri.
*
Atunci când facem comparații nu suntem liberi. În loc să ne vedem de treaba noastră, ne ocupăm timpul încercând să îi convingem pe alții să facă așa cum zicem și facem noi, sau vrem să facem cum zic alții. În loc să ne vedem de viață, făcând ce știm noi că e mai bine, suntem demoralizați că alții fac mai bine. În loc să mergem pe stradă cu capul sus, zâmbind oamenilor, ne uităm în jos sau ne uităm cu suspiciune la ei.
Săptămâna asta am tot vorbit despre timp, și cum îl pierdem aiurea. Iată încă un motiv: comparația. Atunci când, văzând un anumit lucru, mintea ne sare imediat să compare, pierdem timp și investim emoții inutile. Și nu suntem liberi. Când ne comparăm, ne legăm cu lanțuri invizibile de ce fac, au, gândesc și spun alții.
Încă mă educ să nu mă mai compar. De câte ori mintea de maimuță sare să mă compare cu alții, o opresc și o aduc înapoi. Nu e treaba mea să mă compar.
Las în comentarii articolul „Libertatea este un obicei dobândit, nu un privilegiu”, în care vorbesc despre multiplele aspecte ale libertății.
3 noiembrie
Îmi scrieți în privat cât de mult vă încurajez prin scrierile mele și prin atitudinea mea pozitivă. Încă odată vă mulțumesc pentru aprecieri și pentru feedback. Îmi dați energia să continui să „sap” în interiorul meu și să aduc la suprafață metodele folosite de mine pentru vindecare. Nu am luat din cărți aceste metode și le-am translatat în viața mea, ci le-am adaptat și transformat ca să mi se potrivească. Ca o rețetă de prăjitură, pe care am modificat-o să se potrivească stilului meu de viață, fără gluten, fără lactate și cu puțin zahăr 😊.
Articolul de mai jos tot voi mi l-ați inspirat. Mi-ați spus cât de greu este să faceți schimbări, cât de mult efort trebuie să depuneți în acest sens. Iată care este părerea mea despre efort. Lectură plăcută!
4 noiembrie
În ultimul timp îmi fac ordine în capul meu, mai precis în departamentul „ce m-a ajutat în vindecare”. Cum spuneam și ieri, nu am urmat sfaturile vreunui guru spiritual sau al dezvoltării personale, ci, odată pornită pe drumul vindecării, am lăsat lucrurile să vină de la sine, aproape fără niciun efort.
Unul dintre programele care mă sabotau era programul „nu meriți”. Această convingere nu te lasă să te bucuri de nimic și nici să faci ceva bun pentru tine. Te simți mereu vinovat că „îți plâng copiii de foame acasă și tu vrei să ieși cu prietenele?” sau „te caută moartea pe acasă și tu te plimbi prin parc?”.
Acestea sunt extreme ale acestei convingeri, cele mai obișnuite gânduri din acest departament ar fi: „nu am timp să fac mișcare, mă duc repede acasă că am de spălat” sau „soțul meu nu mănâncă sfeclă, deci nu cumpăr sfeclă, deși mie îmi place mult sfecla, dar ce rost are să cumpăr dacă el nu mănâncă?”. Și faptul că „asculți” de cei dragi, care îți spun: „Unde pleci? Și eu ce fac singur? Mi-am făcut copil să îmi dea un pahar cu apă la bătrânețe. Stai degeaba și eu nu am cămăși călcate. Ce-ți trebuie ție să faci mișcare? Ce te vaiți, păi pe mine mă doare mai tare.” Și dacă îi asculți și stai cuminte în banca ta, și dacă te revolți și te cerți cu ei, ambele variante sunt tot manifestarea lui „nu meriți”.
*
Mi-a luat mult timp să înțeleg că aveam acest program bine înfipt în creier, suflet și mușchi. Da, și mușchii sunt influențați de acest program. „Nu-mi permit să mă relaxez”. Fii atent de câte ori rostești „nu-mi permit”, „nu pot”, „nu am voie”, „nu am timp”. Toate acestea sunt manifestări ale lui „nu merit”.
De unde vine acest program? Din copilărie sau chiar mai demult. Las în comentarii niște articole pe care le-am scris pe această temă. Acum mă duc să fac curățenie în bucătărie, nu am timp să stau aiurea să îmi savurez cafeluța 😊.
6 noiembrie
Să fii sănătos nu înseamnă să ”gândești pozitiv” și să ignori boala, dar nici să îți trăiești viața doar în boală, cu gândul la boală și ascunzându-te în spatele bolii. Nu înseamnă să te biciuiești cu diete draconice prelungite, dar nici să mănânci în continuare ceea ce te-a îmbolnăvit. Nu înseamnă luptă cu boala, dar nici capitulare în fața ei.
Ci înseamnă să îți liniștești mintea și sufletul ca să poți cuprinde complexitatea vieții. Înseamnă conștientizare și acceptare. Să îți accepți și frica aia intensă din spatele măștii de ”sunt bine, lasă-mă în pace”, dar și pe cea din ”aoleu, mă doare rău, nu mai pot”. Să te accepți așa cum ești, slab, bolnav, neputincios, laș…
De când mi s-a declanșat spondilita, am avut 2 perioade în care am ignorat că aș avea ceva: perioada imediat declanșării și perioada primei remisii, după 25 de ani. Am eliminat din minte și din vocabular ideea de boală, cuvântul „boală”, nu voiam să mă gândesc la boală, să merg la doctor, să ascult pe nimeni vorbindu-mi de boală. Nu am mai activat pe grupurile de boală, nu mă interesa boala. Ați priceput ideea.
Dar… guess what? Boala nu a dispărut. Nici frica mea cumplită de boală, închisă bine în conștiință, acoperită cu straturi întregi de bravură ieftină. „Sunt puternică!” Pe bune!?
În primul caz, perioada imediat declanșării, a trebuit să mă declar învinsă de boala „inexistentă” atunci când nu m-am mai putut ridica din pat. În al doilea caz, ieșirea din remisie, am căzut în cea mai cumplită groapă cu durere fizică și mai ales psihică. După 7 ani în care nu m-a durut nimic și credeam că sunt vindecată, am fost nevoită să mă întorc la medic și pe grupurile de boală în căutare de remedii.
*
Boala există, iar eu sunt în remisie pentru a doua oară, fără dureri și cu markerii de inflamație în limite. Boala există, și acum e companioana mea tăcută de drum lung. Sunt pe calea spre vindecare, iar vindecarea mea include mult mai mult decât înlăturarea simptomelor bolii. Sunt sănătoasă, iar spondilita este acum alături de mine, nu în mine.
Vei zice uneori: dar eu sunt bine acum, m-am acceptat, m-am vindecat! Atunci când simți nevoia să-ți dai cu părerea cum ar trebui să facă altcineva ca să îi fie bine, nu ești vindecat. Când te enervează cineva care urmează un alt drum decât tine, nu ești vindecat. Când faci mișto de cei care par altfel decât tine, nu ești vindecat. Când te compari, chiar și doar în minte, cu altcineva, indiferent că ieși pe plus sau pe minus, nu ești vindecat. În mare, când îți pasă de ce fac alții, în loc să îți vezi de treaba ta, nu ești vindecat.
Întoarce-ți privirea de la oglinzile care sunt ceilalți și privește-te pe tine. Nu e ușor. E mai ușor să arăți cu degetul spre ceilalți. Dar ignorându-ți propria durere și neputință nu faci decât să le perpetuezi și să amâni vindecarea. Vindecarea nu este lipsa durerii fizice, ci lipsa durerii psihice. Vindecarea vine din interior, cu ajutor din exterior. Când nu te mai doare sufletul, găsești remedii și pentru trup. Și îți vezi de treaba ta.
7 noiembrie
Facebook îmi spune că am obținut 6000 de reacții în ultima lună.
Întotdeauna am avut talent la scris, dar nu l-am cultivat. Am început să scriu „de-adevăratelea” când am lansat proiectul Oana fara gluten. Scopul meu inițial nu era să devin vreo mare scriitoare, ci să împărtășesc cu voi bucuria de a pune spondilita în remisie cu ajutorul dietei fără gluten.
La început abia mă băga cineva în seamă pe aici, aveam 2-3 like-uri. Dar am perseverat: rețetele mele au început să devină din ce în ce mai „comestibile” și diversificate, iar articolele mai „citibile” și mai documentate. Am început să folosesc și instrumentele video, în reels-uri.
A durat ceva: 9 ani. Până acum vreo 3 luni aveam 2000 de reacții, acum o lună 5000, iar acum 6000. Fără promovare, reclame plătite sau alte instrumente de creștere a audienței. Dacă m-aș compara cu marii influenseri, aș fi un grăunte de nisip, m-aș demoraliza și nu aș mai scrie nimic. Făceam asta la început 😊.
Acum știu că e loc pentru toată lumea să se exprime, dacă are ceva de spus. Și că, făcând asta constant, devii din ce în ce mai bun. Mai bun în ceea ce faci, mai bun ca ființă umană, mai bun în ceea ce ești. Devii o bucurie pentru tine însuți și pentru ceilalți. Vă mulțumesc!
Las în comentarii primul articol scris pe blog, acum 9 ani. Am avut intenția să șterg articolele mai vechi, sunt… stângace, ca să mă exprim elegant 😊. Dar le las acolo, pentru calmarea Ego-ului meu, atunci când o ia razna. Să îmi amintesc de unde am pornit.
8 noiembrie
Postarea pe care am făcut-o ieri mi-a amintit de ce am început proiectul Oana fara gluten: să împărtășesc cu voi faptul că renunțarea la gluten ne ajută pe noi, oamenii cu boli autoimune, altele decât boala celiacă, să scăpăm de dureri, să manageriem mai bine inflamația din cadrul bolii, și, în general, să avem o viață mai bună. La început, renunțarea la gluten pare o misiune copleșitoare, iar faptul că puțini medici o recomandă în afara bolii celiace, ne poate face să renunțăm la prima contaminare sau la prima gogoașă întâlnită în cale: „am ținut dieta fără gluten și tot mă doare. Oricum doctorul nu mi-a recomandat asta, așa că ce rost are să mă chinui?” În mintea noastră pare că ne impunem un chin inutil, care se adaugă chinului deja existent, cel al bolii. Atunci când te doare, vrei să scapi de durere repede, nu să adaugi o frustrare în plus. Uneori începi, nu ai rezultate rapide, nu le sesizezi sau nu sunt spectaculoase, și renunți.
*
Felul nostru „tradițional” de a mânca nu ne ajută nici el. Nu concepem să mâncăm fără pâine, cartofi, orez, macaroane sau tăiței în ciorbă. Dacă am începe prin a mânca 3 zile doar friptură la grătar cu sare și piper, și o salată mare, ar fi cel mai simplu. Dar… fără pâine!?
De-a lungul celor 9 ani de Oana fără gluten, am conceput mai multe rețete de pâine fără gluten. Unele mai simple, altele mai elaborate. Așa cum spun și în rețeta de mai jos, gustul pâinii fără gluten nu va fi niciodată ca al celei din grâu. Mă refer la pâinea „adevărată”, din făină, drojdie, apă și sare, nu cea din magazine, care are amelioratori (de gust și textură) și conservanți. În această rețetă am amestecat mai multe făinuri naturale pentru a da pâinii un gust mai neutru.
Iar ca o concluzie: mai răruț cu pâinea, că-i mai drăguț așa 😊.
9 noiembrie
Cineva a comentat la o postare că a scos cuvântul „boală” din vocabular, iar astfel a început să se simtă mai bine și s-a vindecat. Eu am replicat că vindecarea vine din conștientizare, nu din ignorare. Cuvântul „boală” există, îl întâlnim peste tot, chiar și pe biletul de externare cu numele nostru pe el. Iar când ne doare, chiar nu îl putem ignora. Durerea aia trebuie să aibă un nume, ca să știm cum s-o abordăm. Dar boala nu este o sentință la durere, ci un imbold să începem să ne vindecăm. Asta este părerea mea, nu dați cu parul.
Un adevăr totuși există aici: ar fi bine să fim conștienți de cuvintele pe care le rostim și le gândim. Să fim atenți de câte ori spunem: nu pot, nu-mi permit, nu am voie, nu am timp, sunt blocat, mă enervează, sunt un prost, sunt un leneș… Să fim atenți atunci când spunem: sunt bolnav, am o boală, boala mea. Nu cuvântul „boală” în sine, ci asocierea lui cu noi ne face rău. Prin cuvinte ne impunem singuri restricții, ne consolidăm zidul pe care singuri îl ridicăm în jurul nostru, zid care ne desparte de vindecare.
Așa că să înlocuim „nu pot” cu „este greu”, să eliminăm din cap și din vorbire „nu-mi permit” și „nu am voie”, să lăsăm „boala” acolo unde este, adică în afara noastră, și în general, să folosim cuvinte frumoase când este vorba despre noi 😊. Când vom gândi frumos despre noi, când vom avea îngăduință față de noi, vom începe să gândim frumos și să avem îngăduință și față de alții.
Las aici articolul care m-a inspirat să fac această postare.
10 noiembrie
E toamnă. E momentul în care gospodinele umple cămările cu murături de tot felul și tot cartierul miroase a oțet 😊. Sunt gustoase murăturile în oțet, dar beneficitatea lor se rezumă doar la gust. Oțetul și sterilizarea distrug bacteriile benefice care se pot dezvolta prin fermentare. Iar oțetul obișnuit care se folosește la murături nu e tocmai cel mai calitativ. Am renunțat demult să mai pun murături în felul acesta. Multă muncă, iar rezultatul nu este tocmai ceea ce îmi doresc pentru intestinul meu.
Mie îmi place varza 😊. Cum am mai zis, mănânc zilnic cel puțin o porție de crucifere, iar varza (alături de conopidă) este regina cruciferelor. Fac varză fermentată, puțin diferit decât suntem noi, românii, obișnuiți. Las câteva dintre rețetele cu care prepar minunăția de varză. Rețete simple, pentru oameni ocupați sau pentru leneși 😊. Dar rezultatele sunt uimitoare: varza astfel fermentată e gustoasă și plină de probitice.
11 noiembrie
Doctorul Alessio Fasano, gastroenterolog, specializat în boala celiacă și alte afecțiuni cauzate de gluten, spune că organismul uman percepe glutenul ca pe o bacterie.
Glutenul nu poate fi digerat în totalitate, așa cum restul proteinelor sunt digerate. Rămân fragmente nedigerate, iar sistemul imunitar trimite „soldățeii” să le atace, așa cum face cu bacteriile. Și, așa cum bacteriile sunt neutralizate, sistemul imunitar neutralizează si fragmentele nedigerate de gluten.
Până când nu mai poate face asta. Așa cum sistemul imunitar clachează în fața unor atacuri bacteriene și facem infecții, așa clachează uneori și în fața glutenului. Sensibilitatea genetică, slăbirea imunității odată cu vârsta, stresul, poluanții din mediu, toate acestea slăbesc organismul, iar sistemul imunitar nu mai face față atacului continuu. Pentru că noi consumăm gluten zilnic, nu îi dăm imunității noastre niciun moment de pauză.
Daca cei mai mulți oameni pot tolera glutenul, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă din viață, asta nu înseamnă că acesta este hrană. Cu hrana te hrănești, nu o tolerezi, așteptând să îți facă rău când organismul tău slăbește.
13 noiembrie
Epictet a spus, acum aproape 2000 de ani: nu contează ce ți se întâmplă, ci cum reacționezi la ceea ce ți se întâmplă. Povestea din articolul din link acoperă o parte din ceea ce ni se „întâmplă” în viață: teama de boală, exacerbarea în capul nostru a unor mici neplăceri, fixația pe lucruri pe care nu le putem schimba. Dar și bucuria pe care o poți avea în suflet atunci când înțelegi esența: viața este frumoasă dacă noi ne-o facem așa!
Atunci când căutăm un înțeles plăcut sau pozitiv la ceva perceput ca neplăcut sau negativ, ni se formează noi sinapse neuronale, iar universul nostru de cunoaștere și înțelegere se lărgește. Ieșim de pe bulevardul cunoscut al triadei victimă-agresor-salvator și căpătăm o altă perspectivă, un alt punct de vedere. Întâi îl vom înțelege cu mintea, iar mai târziu sufletul îl va prelua și el. Vom ”simți” cunoașterea, nu va mai fi o simplă informație. Și atunci vom reacționa cu sufletul, nu cu programele noastre adânc înfipte în minte.
14 noiembrie
Când ești în postura de Victimă, oferi altora frâiele vieții tale. Este cea mai ușoară cale. Nu ești responsabil pentru ce ți se întâmplă, alții sunt: părinții, partenerul, guvernul, soarta, boala, Dumnezeu… Ce poți tu să faci dacă alții nu te lasă? Nu poți schimba nimic în viața ta, pentru că nu depinde de tine, ci de alții. Iar acei ”alții” vor ca tu să suferi. Oare chiar așa este?
Nu am fost niciodată o fire sportivă. Mică și îndesată, singurul sport pe care îl făceam în copilărie era căratul ghiozdanului până la școală și înapoi. Și era tare greu ghiozdanul ăla! Eram genul ”tocilar”, îmi plăceau mai mult cărțile decât șotronul. Nu aveam un birou ergonomic la care să stau, stăteam și eu cum mă nimeream ca să citesc și să scriu. Și m-am cocoșat. Ce să fac, alții au fost de vină: părinții, sărăcia, timpurile…
De câte ori voiam să mă apuc să fac un sport, mă lovea vreo boală: hepatită, piatră la rinichi sau cine știe ce viroză ciudată. Asta e, ce să faci, soarta…
La 19 ani mi s-a declanșat spondilita. Normal că eram cocoșată, boala era de vină. Am intrat în viața adultă: responsabilități, muncă, pusee de spondilită. Cui îi mai păsa de postură?
*
Toată viața fusesem cocoșată. Nu eram eu de vină, desigur. Pe bune!? Coloana mea vertebrală și mușchii aferenți ei sunt atașate de mine. De ce să plasez responsabilitatea posturii mele în afara mea?
Acum 2 ani, uitându-mă la această fotografie, mi-am dat seama că nu spondilita este de vină pentru postura mea defectuoasă. Aveam 14 ani în această fotografie, încă nu se declanșase boala. Nici părinții, nici boala, nici timpurile, nici soarta nu erau de vină că la 50 de ani aveam o postură de țestoasă adormită. Responsabilitatea era toată a mea. Eu sunt responsabilă pentru postura mea, așa cum sunt responsabilă pentru tot ceea ce mi se întâmplă în viață. Am avut nevoie de o spondiloză cervicală pe lângă spondilită ca să pricep 😊.
*
Așa că, în sfârșit am luat măsuri. Cineva mi-a explicat cum e cu postura corectă, pentru că era o totală necunoscută pentru mine. Tot încercam să îmi îndrept umerii, dar nu mergea, durea tare. A fost nevoie de perseverență și practică, de lucrat mușchii și de atenție continuă. Acum, după 2 ani, mă mai cocoșez când sunt foarte obosită sau când duc o greutate, dar postura corectă nu mă mai doare. Coloana este tot strâmbă, dar umerii și gâtul stau la locul lor. Mai am de lucru cu statul la birou, pentru că asta depinde și de ochelari. Vedeți, tot am tendința să dau vina pe altceva 😊.
Ideea acestei postări este că niciodată nu este vina altcuiva pentru nimic din ceea ce ni se întâmplă nouă. De noi depinde să luăm frâiele vieții noastre în mâini și să ieșim din victimizare. Ieșind din victimizare înseamnă că ieșim din triada victimă-salvator-agresor, iar astfel vom avea relații mult mai sănătoase și autentice. Nu vom mai cere altora să ne salveze, și nici nu ne vom mai repezi să îi salvăm pe alții, și nici să îi acuzăm. Vom fi mai înțelegători cu alte persoane, dacă vom înțelege ce se întâmplă cu noi.
15 noiembrie
În reel-urile din ultimele zile în care mă laud cu ce mănânc 😊, ați remarcat această bunătate de budincă. Este o budincă de dovleac cu nuci, fără pic de făină și fără praf de copt. Se face relativ repede și se poate păstra în frigider, acoperită, mai multe zile. Astfel putem savura câte o bucățică la desert, în fiecare zi. Este bună atât caldă, cât și rece. Pentru toate gusturile simandicoase.
16 noiembrie
În ultimul timp pun, aproape zilnic, filmulețe cu ce mănânc eu la prânz. L-am denumit „prânz”, deși mai corect ar fi fost să îi spun „a doua masă a zilei”. Eu am 2 mese consistente pe zi, micul dejun, la ora 7, și „a doua masă a zilei”, la ora 14. Mai am încă 2 gustări, opționale, adică nu e musai să mănânc atunci, numai dacă simt nevoia.
Am primit destule comentarii gen: „dar ciorbița?”, sau „e prea puțin”. Trebuie să recunosc, nu m-a întrebat nimeni: „prăjitură în fiecare zi?”.
Fiecare vârstă are modul său de alimentație. Fiecare afecțiune are modul său de alimentație. Fiecare sex (feminin sau masculin) are modul său de alimentație. Fiecare stil de viață, înălțime, anotimp, perioadă de consum fizic sau intelectual… are modul său de alimentație. Din întretăierea tuturor acestor variabile rezultă alimentația personalizată. Adică fiecare avem felul nostru de a mânca, propriu și personal. Ar trebui să ne stabilim toți acești parametri și să ne ajustăm alimentația în funcție de ei.
*
Eu sunt o femeie de 52 de ani, am 1.50 m, o boală autoimună, cu un stil de viață parțial sedentar, cu o activitate intelectuală medie, cu tendință de a-mi pierde masa musculară. Am observat că cel mai bine mă simt la 44 kg (ceea ce înseamnă un IMC de 19,5), așa că îmi stabilesc nutrienții și kcal în funcție de toți acești factori. Și să îmi gâdile în mod plăcut papilele gustative. Nu stau cu cântarul și calculatorul în mână în fiecare zi, am făcut asta la început, acum am învățat să calculez ochiometric.
Multe femei se plâng că, după o vârstă, kilogramele încep să își dea întâlnire pe trupul lor, în special în zona mediană, pe burtică. Ele spun: „dar nu am schimbat nimic în felul de a mânca, de ce mă îngraș?”. Păi te îngrași tocmai pentru că nu ai schimbat nimic în felul de a mânca. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, ar trebui să micșorăm numărul de calorii și să redistribuim nutrienții. Orice bombonică mâncată aiurea se depune acum, „uzina” numită metabolism se lenevește și face fițe, nu mai acceptă orice.
Fiecare trebuie să își găsească o alimentație potrivită, cu care să se simtă bine, mai ales în cazul unei boli cronice, să aibă o greutate optimă la care să se mențină, să nu îi fie foame, și care să fie gustoasă. Nu trebuie să facă asta militărește, abaterile sunt admise, dar rar. Chestia cu „nu am timp” te poate sabota major în drumul către starea de bine alimentar.
În poză vă arăt cum arată o femeie la 52 de ani, care ține cont de tot ce v-am înșirat în textul de mai sus. Mă laud și eu 😊.
17 noiembrie
Stăteam eu așa și mă gândeam: care este factorul cel mai important când este vorba de slăbit și de menținere? Eu cred că este relația cu mâncarea.
Deci… care este relația ta cu mâncarea?
Sunteți egali în această relație, sau o lași să te acapareze, să îți poruncească ce să faci? Sau poate ești ca un dictator, faci totul perfect, nutrienții perfect echilibrați, numărul perfect de calorii. Mâncarea nu mișcă în fata ta 😊.
Ești un partener iubitor, care se poartă frumos, respectă și iubește mâncarea, sau o neglijezi: mănânci ce îți pică în mână, mănânci prea mult sau prea puțin?
Te poți îndepărta de partenera ta, mâncarea, pentru câteva ore sau zile, fără să îți fie dor? Sau ești dependent de ea?
Aveți o relație deschisă 😊, vă mai vedeți și cu alții (alcool, țigări, droguri)?
Îți cunoști suficient de bine partenera ca să poți avea o relație armonioasă? Cum poți avea o relație frumoasă cu ea dacă nu știi ce conține (nutrienți), ce știe să facă (kcalorii), dacă îți poate face rău (grăsimi trans), dacă sforăie (cartofi prăjiți), dacă înjură (shaorma), și alte însușiri care pot ajuta sau pot dăuna relației?
În relația cu mâncarea, ca în toate relațiile dealtfel, sunt importante iubirea, respectul, compasiunea și înțelegerea. Dacă îți iubești, cunoști și respecți partenerul, poți crea o relație frumoasă și de durată.
Și, tot la fel ca în orice relație, este necesar să ai limite clar exprimate și acceptate. Tu nu accepți ca mâncarea să îți acapareze tot spațiul și timpul, iar mâncarea nu acceptă să fie neglijată 😊.
Tu ai o relație sănătoasă cu mâncarea?
18 noiembrie
Care este părerea ta despre tine? Nu ce îți spui în capul tău, ci adevărata părere despre tine.
Privește-ți corpul, el știe mai bine. Nu îți poți privi corpul? Nu te poți privi în oglindă? Nu te poți uita la o fotografie sau un video cu tine? Nu ești pregătit să afli părerea ta reală despre tine. Nu știi cine ești și nu vrei să afli încă.
Dacă totuși vrei să afli, privește-te. Nu e vanitate, e autocunoaștere.
Ții mereu mâinile în față, cât mai aproape de corp, încrucișate, umerii aduși în față, picioarele strânse? Parcă vrei să ocupi cât mai puțin loc și să te aperi de un inamic nevăzut. „Nu merit să ocup loc. Vor afla și alții asta și mă vor expulza. Mă apăr, vor să mă atace. Sau să afle cine sunt: un nimeni.”
Sau dimpotrivă, ai brațele mereu depărtate de corp, coatele îndreptate în afară, picioarele desfăcute. Ocupi mult loc. „Priviți-mă ce mare sunt! Nimeni să nu îndrăznească să conteste asta!”
Ai un corp rigid, articulații fără mobilitate, mușchi tensionați? „Viața e grea, lumea e rea, nimeni nu mă poate scoate din ale mele. My way or the highway!”
Ai un mers șovăielnic, te împiedici des, nu calci pe toată talpa, ci mai mult pe exterior? „Nu am încredere în nimeni. Nici măcar în mine.”
Fii blând cu corpul tău, el îți semnalează cine crezi tu că ești. Las aici un articol în care povestesc cum am început să îmi iubesc corpul.
20 noiembrie
Ieri a fost Ziua Internațională a Bărbatului. Chiar dacă multe dintre noi, femeile, nu au știut asta, bărbații au și ei o zi a lor.
Sunt sigură că nu degeaba a fost stabilită Ziua Bărbatului în perioada Scorpionului. Pentru bărbați, lucrurile sunt ori albe, ori negre, nu există nuanțe de gri, somon, turcoaz, bleumarin, sau alte culori ciudate, pe care nu le pot deosebi. Dacă le ceri să îți cumpere din supermarket balsamul de rufe cu sticla de culoare roz, sigur îți vor aduce detergent cu sticla portocalie. Iar dacă prepară cina, vor ajunge în situația descrisă de mine în articolul de mai jos.
Noi îi iubim așa cum sunt ei, la fel cum ei ne iubesc pe noi și colecția noastră incomensurabilă de eșarfe, pantofi și poșete. La mulți ani!
21 noiembrie
Încă există verdețuri în piață, frigul le mai îngăduie puțin. Ce vedeți în fotografie sunt verdețurile pe care le mănâncă familia mea de 2 persoane săptămâna aceasta.
Am fost duminică în piață, am ales verdețuri foarte proaspete, și ajunsă acasă, le-am ambalat frumos, cum se vede în poză, în pungi închise ermetic. Depozitate în frigider, în compartimentul pentru legume, rezistă, unele din ele, mai mult de o săptămână.
Pe aceste bunătăți am dat 30 de lei. Din ele voi face salate, sosuri verzi, voi pune câte o frunzuliță la micul dejun sau la tocănițe. Stau frumos în frigider și așteaptă să le vină rândul. Sunt gustoase, colorate, variate și pline de vitamine și minerale.
Ce ziceți, v-am convins să mâncați verdețuri?
Las aici articolul „20 de ierburi din care putem face salate”, poate vă inspiră.
22 noiembrie
Un citat atribuit lui Dalai Lama spune: ” Fii bun ori de câte ori este posibil. Întotdeauna este posibil”.
De ce suntem răi?
Pentru că nu îi acceptăm pe ceilalți, nu le acceptăm ”defectele”. De ce nu îi acceptăm pe ceilalți? Pentru că nu ne acceptăm pe noi înșine. De ce nu ne acceptăm pe noi înșine? Pentru că nu ne cunoaștem, nu știm de ce suntem capabili. De ce nu ne cunoaștem pe noi înșine? Pentru că ne este frică de ce vom afla. Ne este frică să coborâm în adâncul nostru, în întunecimea noastră. Ne este frică să scoatem la iveală ce găsim acolo. Așa că preferăm să privim în afara noastră și să aruncăm cu ură în ceilalți. Aruncăm gunoiul nostru în spatele altora. Nu ne putem descurca singuri, și, în loc să cerem ajutorul, arătăm cu degetul: el este rău, eu sunt bun!
Nu este greu să fii bun, trebuie doar să înțelegi mecanismul 😊. Ce înseamnă să fii bun cu adevărat, am detaliat în articolul din link.
24 noiembrie
În ultimii ani am învățat să nu mai folosesc ”nu pot”. L-am înlocuit cu ”mi-e greu”. ”Nu pot” implică o finalitate, ”mi-e greu” implică o posibilitate. Mereu există o posibilitate, mereu există o soluție. Poate este ceva la care nu ne-am gândit încă sau poate este ceva ce depășește capacitatea noastră de înțelegere de acum.
Suntem ceea ce credem despre noi. Dacă noi credem că nu putem, avem dreptate. Daca noi credem că putem, din nou avem dreptate.
Dacă noi credem că există o soluție, aceasta va apărea, poate nu chiar acum, în secunda în care ne dorim noi, ci la timpul potrivit. Important este să nu ne închidem drumul spre acea soluție, cu ”nu pot”. Acel ”nu pot” de fapt este un inconștient ”nu vreau”. Nu vreau să găsesc o soluție pentru că sunt prea căpos, prea comod, prea orgolios sau mă simt bine când îmi plâng de milă. Sau ”mi-e frică”.
Voi credeți că totul este posibil?
27 noiembrie
Sunt oameni care pot renunța la dulciuri și gustul dulce. Pentru mine, a renunța la dulce înseamnă a renunța la copilărie, la joacă, la bucuria de a fi în fața unei farfurii pline cu fursecuri sau alte bunătăți. Înseamnă restricții autoimpuse.
După părerea mea, nu ajută să renunțăm la dulce, la dulciuri, la zahăr. Ba dimpotrivă, ne face mai depresivi și mai… acri 😊.
Dar asta nu înseamnă să ne îndopăm tot timpul cu prăjituri, bomboane și biscuiți.
Iată care este metoda mea de a mă bucura de dulciuri fără a mă îngrășa și fără a crește inflamația din corp:
- Niciodată dulciuri cumpărate. Doar făcute de mânuța mea.
- Calculez riguros cantitatea de zahăr necesară. Știați că sarea potențează gustul dulce? Întotdeauna pun sare în dulciuri, și astfel pot scădea cantitatea de zahăr din ele.
- Mănânc dulciurile ca desert după masa principală. Niciodată în altă parte a zilei.
- Îmi pun în farfurie exact porția pe care o voi mânca la acea masă. Probabil că ați observat asta în reel-urile cu prânzurile mele. Nu îmi așez în față tot platoul cu fursecuri, ci îmi pun 2 fursecuri pe o farfuriuță. Astfel nu voi mai fi tentată să mai iau încă un fursec.
- Dulciurile sunt principala sursă de carbohidrați a acelor mese. Adică dacă am fursecuri, nu mănânc pâine, pizza, orez, năut, linte, cartofi sau altă sursă „grea” de carbohidrați la acea masă.
Așa mă bucur de bunătăți dulci fără să mă îngraș. Așa am făcut și cu aceste pachețele în foi de orez umplute cu prune și nuci. Aveți rețeta în link.
28 noiembrie
Cauzele care pot declanșa un puseu de boală autoimună sunt multiple și greu de controlat. De la cele evidente, precum stresul, o perioadă obositoare, o viroză, o schimbare (de job, de casă, de statut, chiar o vacanță, schimbarea anotimpului), până la schimbările chimice și hormonale din corpul nostru de care nu avem habar, toate acestea pot declanșa puseuri mai lungi sau mai scurte, mai puternice sau mai suportabile.
Nici acum, după 34 de ani de spondilită anchilozantă, nu știu să recunosc exact tot ce îmi declanșează puseurile. În primii ani de boală am fost într-un puseu continuu. Acum, după ce am reușit să scap de dureri și inflamație cu ajutorul dietei fără gluten, am rar puseuri. Uneori recunosc trigger-ul. Ca de exemplu schimbarea dramatică hormonală de la începutul menopauzei, intrarea în anotimpul rece, o viroză sau o contaminare accidentală cu gluten. Alteori habar nu am ce îmi declanșează puseul. Dar am învățat să recunosc semnele inițiale ale unui puseu, și astfel să iau măsuri înainte de a deveni prea dureros.
*
Am citit undeva, mai demult, expresia „mintea ne minte”. Atunci nu am înțeles ce înseamnă. În ultimul timp însă, am citit mai mult despre legătura dintre bolile autoimune și tulburările psihologice. Astfel, am început să percep primul semn, de atenționare, al unui puseu: o stare ușor depresivă. O percepție ușor anxioasă a realității. Bucuria din primele momente ale zilei dispare, am nevoie de ceva efort ca să nu privesc partea negativă a realității. Îmi apar în minte tot felul de reflexii pesimiste, totul mi se pare inutil și prea obositor. Am învățat să recunosc această stare, care apare fără niciun motiv palpabil, și să o asociez cu primele semne ale inflamației. Cu începutul unui puseu.
29 noiembrie
Scriam în postarea de ieri cum recunosc debutul unui puseu de spondilită. Acea ușoară stare de amestec de depresie, anxietate, „nu am chef azi”, „sunt prea obosită să îmi bat capul cu asta”. De cele mai multe ori mă ia prin surprindere această stare. Nu vreau să o iau în seamă, am și eu, ca toată lumea, lucruri de făcut, locuri de mers și task-uri de îndeplinit. Dar boala nu te întreabă: „ai timp să zaci azi? Sau în următoarea săptămână?” Nu e loc de negociat. Dacă insiști să o ignori, insistă și ea, te potolește imediat din avântul de hărnicie. Așa că… e musai nevoie de odihnă, băi calde, ceaiuri, Netflix, antiinflamatoare și ce altceva mă mai poate ajuta.
Mulți dintre voi mi-au spus că sunt puternică. Adevărata putere stă în faptul de a face diferența dintre perioadele în care să lupți și perioadele în care să o lași mai moale. Am scris un articol în care vorbesc despre „puterea” asta a mea, „Decalogul puterii personale”.
Acestea sunt cele 10 motive pentru care sunt eu puternică. Nu pot ridica un rucsac de 10 kilograme și uneori nu pot desface capacul unui borcan, dar sunt puternică în alte feluri. Veți vedea, autoironia este una dintre superputerile mele.