În ultimul timp mă gândesc de unde și de ce a început transformarea mea. Nu îmi sunt clare în minte toate etapele. Schimbările au fost lente, așa de lente încât transformarea a fost insesizabilă pentru mine și pentru cei din jurul meu. Doar cei care nu m-au mai văzut în ultimii ani rămân uimiți când mă întâlnesc. Nu mă recunosc fizic. Doar zâmbetul meu le este familiar. Deși zâmbeam rar înainte.
Când mă gândesc la mine, așa cum eram, îmi amintesc în primul rând durerea, fizică și psihică. Eram o Ființă formată din durere. Structural am un caracter yin, așa că acea durere se tot acumula în mine, fără să fiu capabilă să o exprim, să o ventilez, să o transform în energie. Trăiam între zidurile mele de durere și visam că va avea loc un miracol care va înlătura acea durere. Îmi era teamă să caut cauza acelei dureri. Tot ce voiam era să dispară.
Credeam că sunt pedepsită de Dumnezeu, o martiră care nu are nicio vină că durerea există în mine. Și mai credeam că durerea este doar fizică, că sunt tristă, anxioasă, mânioasă, furioasă și lipsită de orice bucurie pentru că mă doare tot corpul. Că dacă nu aș avea dureri fizice, aș fi fericită și împlinită. Eram o Victimă așteptând un Salvator. Mă credeam deosebită și neînțeleasă. Clasic 😊. Am priceput mult mai târziu că nu eram atât de deosebită și că toată durerea aceea venea din interior, nu din afară. Și aveam dreptate, eram neînțeleasă. Nu de alții, ci de mine însămi. Dar să o luăm pe rând.
Prima etapă
Nu îmi amintesc care a fost picătura care a umplut paharul și m-a făcut să înțeleg că ar fi bine să pun osul la treabă. Nu știam ce să fac, de unde să încep. Atunci când vrei să speli vasele, îți ridici mânecile, dai drumul la apă, pui detergent pe burete și dai cu acesta pe fiecare farfurie în parte. Știi pașii. Dar când vrei să speli durerea cum faci? Habar nu aveam cum să fac. Nici măcar nu știam că este nevoie de mulți pași mititei, pentru început în necunoscut, apoi, după o perioadă, începi să percepi direcția spre care te îndrepți, și după mulți, mulți ani, drumul devine clar. Eu voiam… acum. Acum să dispară tot răul și să fiu… nu știam cum vreau să fiu, nu puteam privi așa de departe.
Nu știam ce vreau. Știam doar ce nu mai vreau. Nu mai voiam viața mea. Voiam altă viață, nouă. Așa că m-am dus din structura mea predominant yin în energie yang. M-am dus din ”a simți” în ”a face”. Și făcând, nu am mai simțit. Aceasta a fost doar prima etapă, care a început cu dieta fără gluten. Rezultatele spectaculoase ale acesteia, dispariția totală a durerilor cauzate de spondilită și intrarea în remisie pentru prima dată, m-au făcut să cred că am rezolvat totul. Mă consideram deșteaptă, nemaisimțind durerea, credeam că nu mai este acolo. Dar durerea doar s-a ventilat prin acțiune, miezul ei rămânea. Mi-a luat ceva timp să realizez asta.
Aceasta a fost perioada în care am pornit proiectul Oana fără gluten, acum 9 ani. Aveam 43 de ani. Începusem deja să învăț astrologie și știam că vârsta de 42 de ani implică schimbări. Atunci mai multe planete fac anumite unghiuri, iar toate se întâmplă în același timp. Felul cum percepem aceste schimbări depinde de deschiderea fiecărui om, de educație, de moștenirea genetică și de alte aspecte din harta natală. Este așa numita ”criză de la mijlocul vieții”. Ea este percepută negativ de obicei, așteptată cu teamă sau neîncredere și este motiv de bârfă în anturajul apropiat 😊.
A doua etapă
În curând mi-am dat seama că ceea ce făceam nu era de ajuns. Atunci am realizat că durerea nu era doar fizică, ci venea de undeva din interior. Nu mai aveam dureri fizice, eram în remisie, dar ceva încă durea, pe dinăuntru. Din nou am început să caut remediul. A fost ceva mai ușor acum. Oameni providențiali, cărți și alte materiale utile își făceau drum spre mine firesc, natural. Ascultam ce îmi spun, iar orizontul meu începea să se lărgească. Curând, mi-am dat seama că am început să învăț nu doar din ce îmi spuneau oamenii și cărțile, ci și din energia lor. Am început să filtrez lucrurile, iar din multitudinea de informații să preiau doar ce mă ajuta să cresc. Apăreau și dispăreau oameni în jurul meu, în ritmul și cu viteza cu care eu învățam.
În această etapă, durerea aia psihică de care fugisem atâta timp a ieșit la suprafață și am început să o simt intens. Durea rău. Am avut momente în care credeam că merg în direcția greșită. Cum să doară mai tare când mergi spre vindecare? Nu mai era loc de dat înapoi, nu mai puteam opri schimbările care veneau în valuri. Nici nu voiam. Oricât de tare ar fi durut, nu am avut niciodată impulsul de a mă opri, de a mă întoarce la ce fusesem înainte. Nici nu cred că se putea. Dacă ai învățat să scrii și să citești, nu poți pretinde că nu mai înțelegi textul din fața ta. Dacă ai învățat să înoți, nu te mai poți scufunda. Nu mai era loc de întors.
Am început să percep ”treptele” pe care pășeam mergând către o înțelegere diferită a lucrurilor. Uneori stăteam prea mult pe o treaptă, iar acest fapt mă frustra. Voiam să merg mai repede, către următoarea treaptă. Apoi am înțeles că rămâneam acolo pentru că era o lecție mai grea de învățat și aveam nevoie de mai mult timp. Eu credeam că sunt pregătită să merg mai departe, dar un fapt din viață îmi arăta că nu sunt. Că Ego-ul meu a luat-o înaintea Sinelui.
Așa s-a întâmplat în anul în care s-a instalat menopauza. Am avut o trecere dificilă. Dar cât de multe am învățat atunci! Am ieșit din remisie, m-am îngrășat, iar psihicul meu era din nou la pământ. A fost o perioadă care m-a învățat smerenia. O perioadă în care am căzut și m-am privit căzută.
Etapa actuală
Am învățat să mă privesc din exterior. Să întorc o situație dificilă pe toate părțile, să o privesc din toate unghiurile. Nu e ușor să recunoști că greșești. Nu față de alții, ci față de tine. Nu te poți forța să corectezi greșeala. Trebuie să trăiești cu ea un timp, să o integrezi, să o alchimizezi. Iertarea nu poate fi făcută forțat. Și iertarea nu este acordată celuilalt, ci ție însuți. Tu ai atras acea situație, celălalt este doar ”instrumentul” cu care tu acționezi. Pe tine ar fi bine să te ierți. Dacă ești bine cu tine, ești bine cu toți ceilalți.
Nu am atins iluminarea 😊. Nu știu unde mă va duce viața, dar acum mă bucur de drum. Sunt din nou în remisie. M-am întors la fondul meu yin, nu mă mai forțez să acționez. Tot ceea ce fac, fac lent. Știu că mai am multe de învățat și mă bucur în așteptarea lucrurilor care vor veni. Mai simt frustrare uneori, furie foarte rar, tristețe și nerăbdare, dar nu mai sunt mânioasă. Nu mai vreau să schimb nimic și pe nimeni. Schimbările vin singure dacă este nevoie de ele. Eu doar le accept.
Va urma. Viața va urma.