În capitolul referitor la bolile reumatoide autoimune din cartea sa ”Când corpul spune nu” Gabor Mate spune:
”În prima ediție a lucrării sale clasice Principles and Practice of Medicine, publicată în 1892, William Osler a sugerat că artrita reumatoidă are ”după toate calculele, o origine nervoasă”. În limbajul de astăzi, Osler se referea la stresul psiho-emoțional. El a menționat ”asocierea bolii cu șocul, îngrijorarea și durerea”.
Departe de a fi un teoretician obscur, William Osler a devenit cel mai cunoscut medic vorbitor de limba engleză. Potrivit lui Sherwin B. Nuland, el însuși medic și autor, Osler ”poate că a fost cel mai mare clinician al tuturor timpurilor și lumilor” (…). Manualul său, folosit pe scară largă, a fost reeditat de 16 ori, ultima din 1947, la 28 de ani de la moartea sa.
În 1957, C.E.G. Robinson, specialist în medicină internă din Vancouver, a menționat cuvintele lui Osler într-un articol scurt din Canadian Medical Association Journal: ”Am fost impresionat de frecvența cu care stresul cronic sau prelungit poate precede dezvoltarea bolii reumatoide. (…) Consider că aspectul emoțional și psihic al multor pacienți reumatoizi este de primă importanță”. Educația medicală a doctorului Robinson era încă bazată pe abordarea umană și holistică a lui Osler.
Acum, la începutul secolului al XXI-lea, căutăm degeaba prin textele medicale generale orice referire la stres și legătura lui cu artrita reumatoidă sau cu alte boli autoimune. Toate sunt caracterizate printr-un război civil al sistemului imunitar împotriva corpului. Omiterea, tragică pentru milioane de oameni care suferă de boli reumatoide de un tip sau altul, este cu atât mai puțin justificată cu cât cercetările au stabilit de mult timp legătura stres-autoimunitate și ne-au oferit o înțelegere pentru multe dintre potențialele sale căi fiziologice.
Prin seria mare și suprapunerile de afecțiuni medicale numite boli reumatice se numără și artrita reumatoidă, sclerodermia, spondilita anchilozantă și lupusul eritematos sistemic.(…)
Caracteristice pentru multe persoane cu boli reumatoide sunt un stoicism dus până la extrem și o reticență adânc înrădăcinată în a căuta ajutor. Oamenii suportă adesea în tăcere un disconfort agonizant, nu dau glas plângerilor suficient de tare pentru a fi auzite sau se opun ideii de a lua medicamente care ameliorează simptomele.(…) O trăsătură comună este pseudo-independența, descrisă ca o hiper-independență compensatorie. Convingerea rigidă că ar putea depăși toate lucrurile este un mecanism de adaptare, o compensație pentru nevoile emoționale ignorate în copilărie (și apoi mai târziu în viață).(…)
Alte trăsături identificate în investigațiile psihologice ale persoanelor cu boli reumatoide înregistrează perfecționismul, teama de propriile impulsuri furioase, negarea ostilității și sentimentele puternice de inadecvare. (…) Niciuna dintre acestea nu reprezintă trăsături înnăscute ale unei persoane și nu sunt nici iremediabil stabilite.
În istoricul dezvoltării acestor pacienți, o constatare frapantă a fost pierderea efectivă a unuia sau a ambilor părinți (separarea timpurie de părinți, abandonul fizic sau emoțional sau chiar moartea unuia din părinți).
Universală este și privarea emoțională (relație deficitară între părinți și copii în cadrul familiilor ”nedestrămate”). Reprimarea furiei este o formă de disociere, un proces psihic care are originea în copilărie. Tânăra ființă se îndepărtează inconștient de informațiile pe care, dacă le va primi, îi vor crea probleme de nerezolvat.(…) Furia și respingerea se îndreaptă spre interior, împotriva sinelui, pentru a păstra legătura cu părintele. Acest lucru duce la ”un sentiment de inadecvare puternic și la încredere în sine scăzută”, pe care cercetătorii le-au recunoscut la persoanele cu boli reumatoide. Nu arareori furia este reorientată de la un personaj care a provocat-o către sine. Rezultă autocritica necorespunzătoare.
În boala autoimună sistemele de apărare ale organismului se întorc împotriva sinelui.
În viața unei societăți (organismul politic) un astfel de comportament ar fi denunțat ca trădare. În cadrul organismului individual, răzvrătirea fizică rezultă dintr-o confuzie la nivel de imunitate care reflectă perfect confuzia psihică inconștientă dintre sine și non-sine. În această dezordine de granițe, celulele imune atacă organismul ca și cum acesta ar fi o substanță străină, la fel cum sinele psihic este atacat de reproșuri și furie îndreptate în interior”.
Gabor Mate spune că nu există un singur factor declanșator al unei boli. Multe procese și mulți factori lucrează împreună în formarea bolii sau în restabilirea sănătății. Dar trebuie să fim conștienți că întotdeauna unul dintre factori este cel emoțional. “Vindecare” este un cuvânt de origine antică, semnificând “întreg”. A te vindeca înseamnă a deveni întreg, a îți restabili armonia și echilibrul. Stresul este o perturbare a echilibrului intern al organismului, ca răspuns la amenințarea percepută. Inclusiv amenințarea nesatisfacerii unei nevoi esențiale. În societatea modernă amenințarea este cel mai adesea psihică, iar echilibrul perturbat este cel interior. Boala este o lipsă de armonie internă.
”Gândirea pozitivă” include întreaga realitate, nu doar părțile bune ale acesteia.
Gabor Mate spune că primul pas în refacerea drumului nostru spre sănătate este să renunțăm la atașamentul față de ceea ce numim “gândire pozitivă”. Gândirea pozitivă autentică incepe prin includerea întregii noastre realități. Înseamnă să avem o privire asupra lucrurilor prin care să vedem și aspectele negative.
“Gândirea pozitivă” așa cum este ea descrisă, prin care să vedem doar partea bună a lucrurilor, este mecanismul de adaptare al copilului rănit. Adultul care rămâne rănit fără să fie conștient de asta își face din această apărare reziduală a copilului un principiu de viață. Atunci când apar simptome sau suntem diagnosticați cu o boală ar fi bine să investigăm ce s-a întâmplat în trecu. Sau ce se întâmplă în prezent și apoi cu ce putem ajuta în viitor.
De cele mai multe ori prima parte este ignorată, bolnavii concentrându-se pe viitor, adică pe “vindecare”. Nu putem deveni întregi, adică vindecați, dacă nu înțelegem întâi de ce am ajuns acolo. Pentru asta cunoașterea și introspecția sunt vitale. Falsa gândire pozitivă ne împiedică să facem asta. Trebuie să avem încredere în capacitatea noastră de adulți de a privi realitatea în față. Să ieșim din mecanismul de apărare al copilului, “gândirea pozitivă”. Să dobândim capacitatea de a ne privi cu onestitate, compasiune și cu o viziune senină, pentru a putea identifica modurile prin care să avem grijă de noi înșine. Astfel putem vedea zonele ascunse anterior în întuneric și putem deveni întregi.