Când eram copil, locuiam cu părinții mei într-un apartament cu 2 camere confort 2. Adică acel apartament era compus din 2 camere micuțe, cu trecere dintr-una într-alta, o bucătărie cât un hol mai mic, un hol cât să permită ușii de la intrare să se deschidă, o baie mică și o tentativă de balcon. Eu nu aveam o cameră, un colț al meu, dormeam pe canapeaua din camera în care mâncam, stăteam seara și în care primeam musafiri. În fiecare dimineață și seară strângeam și desfăceam canapeaua, cu cearșaf, pernă, plapumă. Îmi făceam lecțiile pe masa mare de 6 persoane, care trona lângă canapea. Și visam să am o cameră doar a mea, cu pat normal, birou, șifonier doar cu lucrurile mele și multe pernuțe colorate pe covor.
În fiecare dimineață la ora 5, tata își aprindea o țigară în bucătărie și se ducea cu ea aprinsă în baie, trecând prin camera în care dormeam eu. Simțeam mirosul de fum de țigară și unda de aer lăsată de tata ca pe o lovitură acută, neașteptată, în stomac. L-am rugat, l-am implorat chiar, să își aprindă țigara în baie și să se miște mai încet, astfel încât să nu mă mai trezesc brusc din somn la 5 dimineața în miros de țigară. Nu m-a ascultat. Acel aprins al țigării în bucătărie și trecerea pe lângă patul meu, pășind apăsat și împrăștiind fumul peste mine la ora 5, era ritualul lui de dimineață și în același timp coșmarul meu timp de mulți ani.
Când am împlinit 15 ani, tata a primit repartizare de la întreprindere pentru un apartament cu 3 camere. Aveam în sfârșit camera mea cu pat, birou și ușă, pe care o închideam și puteam dormi în liniște și aer curat, exact până în momentul în care trebuia să mă trezesc să plec la liceu. Coșmarul meu se încheiase. Dar a început alt coșmar: căsnicia părinților mei s-a destrămat, tata a murit și mi s-a declanșat boala autoimună. Însă aceasta este deja altă poveste.
**
Am avut o așa de mare aversiune pentru țigări și fumat, încât nu am fost niciodată curioasă să încerc să fumez, deși era la mare modă în tinerețea mea. Toți cunoscuții mei fumau, mama se apucase și ea de fumat după moartea tatălui meu, iar la serviciu toată lumea fuma în birou, până s-a dat legea care interzicea fumatul în spațiile publice. Mereu făceam scandal, iar colegele credeau că sunt o snoabă și o fandosită. Nu se știa prea multe despre efectele nocive ale fumatului, și oricum nimănui nu îi păsa. Și nimănui nu i-ar fi păsat că eu am fost abuzată în acest fel în copilărie.
Ceea ce a făcut tatăl meu atunci cu mine se numește abuz. Îmi făcea rău, eu l-am rugat să înceteze, iar el nu a încetat. Este definiția clară a abuzului. Tata a fost un om bun, m-a bătut o singură dată cu o nuia pentru că i-am adresat vorbe insultătoare bunicii, nu mi-a vorbit niciodată urât și a avut grijă de mine. Dar în acel caz a fost abuz, care s-a lăsat cu urmări. Nu m-am simțit ascultată, acceptată și ocrotită.
Abuzul are o mulțime de fețe. Abuzatorul nu știe mereu că abuzează, iar cel abuzat nu știe mereu că este abuzat. Asta nu înseamnă că lucrurile sunt ok și nu există urmări. A recunoaște la maturitate un abuz din copilărie nu înseamnă că te victimizezi sau dai vina pe părinți pentru eșecurile tale ca adult. Ci înseamnă că ai oportunitatea să normalizezi unele comportamente ale tale care nu știi de unde vin. Normalizând acele comportamente, eliberându-le de vină, frică, rușine și ură, le poți corecta.
**
Gabor Mate împarte traumele în două categorii: traumă cu ”T” mare și traumă cu ”t” mic.
Trauma cu T mare (Big T Trauma) se referă la evenimente traumatice majore, ușor de recunoscut ca fiind traumatizante: abuzul fizic, sexual sau emoțional, neglijența gravă, pierderea unui părinte, violența domestică, accidente grave, dezastre naturale sau războiul. Aceste evenimente au un impact evident și semnificativ asupra psihicului unei persoane.
Trauma cu t mic (Little t Trauma) se referă la evenimente mai subtile și adesea trecute cu vederea, dar care pot avea un impact profund. Acestea includ lipsa de afecțiune constantă, invalidarea emoțională, lipsa de empatie din partea părinților, certuri frecvente în familie, așteptări nerealiste, sau orice altă experiență persistentă care împiedică satisfacerea nevoilor emoționale de bază ale unei persoane, în special în copilărie. Gabor Maté subliniază că aceste traume „mici” pot fi la fel de dăunătoare ca traumele „mari”, deoarece afectează sentimentul de sine și capacitatea de a forma relații sănătoase.
Mult timp am respins oamenii doar pentru că fumau. Aproape ajunsesem să îmi urăsc colegele și mă purtam urât cu ele pentru că fumau în birou. Am făcut astm bronșic, care s-a vindecat doar când am întrerupt orice contact cu fumul de țigară. Am avut nevoie de mult timp în care să nu simt fum de țigară pentru a nu mă mai panica la mirosul acestuia. Soțul meu nu fumează, în casa noastră nu se fumează. Este ceva normal. Dar panica și aversiunea mea extremă pentru fumul de țigară nu erau ceva normal. Îmi făceau rău, atât fizic, cât și în relațiile mele cu alți oameni, fumători. Judecam oamenii, categorisindu-i în buni (nefumători) și răi (fumători).
**
Pot spune că acum am o percepție normală asupra fumatului, fumătorilor și fumului de țigară. Nu mai intru în panică la orice boare de fum de țigară, pot sta în aer liber, pe o terasă unde se fumează. Nu mai intru cu bocancii în viața nimănui, cerându-i să se lase de fumat. E treaba fiecăruia ce face cu viața lui. Oamenii au însușiri multiple, iar fumatul este doar una dintre ele.
Nu-mi urăsc tatăl. A fost un om imperfect, a fumat, a băut, iar astea i-au adus sfârșitul la o vârstă tânără. Nu este treaba mea să îl judec. Dacă aș avea copii, nici mie nu mi-ar plăcea ca ei să mă judece. Când mă gândesc la el, simt tristețe și regret că nu am avut mai mult timp împreună. Aveam 18 ani când a murit. Dacă ar fi trăit, probabil că ne-am fi susținut unul pe celălalt pe drumul de vindecare, așa îmi place mie să cred. Cine știe?
După pierderea părinților, am înotat într-o mare de emoții. I-am plasat pe un piedestal, apoi i-am acuzat că m-au părăsit când aveam mai mare nevoie de ei, apoi că sunt vinovați de eșecurile mele, de bolile mele. Într-un final am înțeles: nimeni nu este de vină. Trăiesc viața mea și sunt responsabilă pentru ea, pentru mine, pentru relațiile mele. Părinții au fost doar punctul de plecare. Acum ei au locul lor în mintea și inima mea, ca punct de referință. De acolo am pornit, din ADN-ul lor. Ce nu m-au învățat ei, pot învăța singură acum, atât cât pot. Nici eu nu sunt perfectă.
Poza este preluată de pe Pixabay.com.