Am să vă povestesc o întâmplare de acum câțiva ani, de pe vremea când nu eram în remisie. Aveam o perioadă bună, comparativ cu perioadele mele obișnuite, în care aveam dureri destul de mari. În ziua de care vă vorbesc, aveam doar un ușor șchiopătat, care se estompa dacă făceam pași egali și nu aveam borduri sau scări de urcat. Așa cum am spus, era o zi bună.
Trebuia să ajung undeva și mă grăbeam, așa că am apelat la soțul meu să mă ducă cu mașina până în stația de troleibuz. El pleca la serviciu și a făcut un mic ocol pentru mine. Când a oprit mașina, la 50 de metri de stație, oprea și troleibuzul. Am alergat să îl prind, mă grăbeam. Alergând, l-am văzut pe soțul meu cum râdea, în timp ce mă depășea. Am urcat în troleibuz și m-am prăbușit pe un scaun liber, cu răsuflarea tăiată.
**
Seara l-am întrebat de ce râdea dimineață, când m-a dus în stația de troleibuz.
Mi-a răspuns:
-Pentru că abia te mișcai, iar troleibuzul stătea după tine.
Eu, foarte uimită:
-Cum adică abia mă mișcam!? Alergam cât puteam de tare!
-Te mișcai ca un melc împiedicat.
Realitatea este obiectivă, percepția noastră despre realitate este subiectivă
Și totuși, pentru noi mai importantă este subiectivitatea percepției realității, decât obiectivitatea frustă a realității. Adică nu contează ce este, ci cum înțelegem noi ceea ce este.
În cazul de mai sus, avem aceeași întâmplare văzută diferit de două persoane.
Eu: o persoană cu spondilită anchilozantă, care șchiopăta, dar a vrut să prindă troleibuzul în stație. Nici în copilărie, când încă eram sănătoasă nu eram în stare să alerg. Îmi amintesc în liceu, când am dat proba de rezistență la sport, am făcut 800 de metri în 15 minute. După 100 de metri mi-am pierdut suflul, așa că restul de 700 de metri i-am parcurs ușurel.
Pentru mine a părut că alerg, și încă repede.
Soțul meu: fost atlet, alerga 800 de metri sub 2 minute, și acum face față la o alergare bună, deși a trecut de jumătatea vieții.
Percepția lui a fost că abia mă mișcam.
Niciunul dintre noi nu avea dreptate, și niciunul dintre noi nu se înșela. Erau doar două percepții diferite ale aceleiași realități.
**
În ziua când scriu acest articol nu am o zi bună. Șchiopătez ușor prin casă și am o durere în coaste care mă taie ca un cuțit de fiecare dată când fac o mișcare bruscă de rotație a torso-ului. Deși durerile sunt asemănătoare cu cele din povestea de mai sus, nu consider că am o zi bună. Vă amintiți că am zis că aceea era o zi bună? Pentru că perioada era una rea, cu dureri intense. Dar acum am o perioadă bună, în care majoritatea zilelor sunt fără dureri. Așa că o zi ca aceasta o consider o zi proastă.
Dacă pun cele 2 zile una lângă alta durerile sunt comparabile, dar percepția mea este că astăzi am o zi rea. Vedeți cum se schimbă din nou percepția asupra realității?
Percepția este procesul prin care interpretăm realitatea
Fiecare are o interpretare unică a realității, rezultată din educație, experiență de viață, obiceiuri, inteligența nativă, dispoziția de moment, etc. Vă amintiți exemplul cu paharul care conține apă doar pe jumătate. Cineva poate vedea paharul pe jumătate gol, iar altcineva pe jumătate plin. Cineva se consideră chinuit de o boală, altcineva poate considera aceeași boală ca pe un profesor care îl învață lucruri utile. Cineva poate considera divorțul ca pe sfârșitul vieții, altcineva ca pe începutul ei.
Nu putem schimba realitatea, dar ne putem schimba percepția
Și astfel, realitatea noastră personală se va schimba. Mahatma Gandhi a spus: ”Noi doar oglindim lumea. Toate tendințele prezente în lumea exterioară se găsesc în lumea corpului nostru. Dacă ne-am putea schimba pe noi înșine, tendințele din lume s-ar schimba și ele. Așa cum un om își schimbă propria natură, la fel se schimbă și atitudinea lumii față de el. Acesta este misterul divin suprem. Este un lucru minunat și sursa fericirii noastre. Nu trebuie să așteptăm să vedem ce fac alții.”
Atunci când reușim să ne schimbăm percepția, ca prin miracol realitatea se va schimba și ea. Percepția mea la întâmplarea de la începutul articolului a fost că pot alerga destul de repede ca să prind troleibuzul. Realitatea a fost că șoferul m-a așteptat și l-am prins. Dacă mi-aș fi spus: ”Nu pot alerga, mă doare piciorul, și oricum e prea departe, nu îl voi prinde”, ar fi trebuit să mai aștept câteva minute și aș fi întârziat.
Indiferent de realitatea exterioară, percepția noastră contează cel mai mult. Iar percepția se poate educa, cu răbdare, în timp. Vom rămâne uimiți cum totul în jurul nostru se va schimba. Acum câțiva ani percepția mea era că sunt prea bolnavă și prea bătrână ca să fac lucruri care să îmi aducă plăcere și bucurie. Percepția mea de acum este că sunt destul de sănătoasă ca să duc o viață plină de bucurie și împlinire. Și ghiciți ce? Chiar pot să fac tot ceea ce vreau, după ce mi-am schimbat percepția! Corpul meu s-a schimbat, oamenii din jurul meu s-au schimbat, activitățile mele s-au schimbat!
Henry David Thoreau a spus: ”Întrebarea nu este la ce anume te uiți, ci ce anume vezi”. Privind același lucru (viața mea), am ales să văd altceva.