Pot număra pe degetele unei mâini persoanele pe care le-am blocat pe pagina de Facebook. În 9 ani de blogging nu am blocat decât 4 persoane. Am încercat să port un dialog cu ele, să le arăt înțelegere, să ajungem la concluzia ”let’s agree to disagree”, dar aveau prea multă ură. Nu voiau să își impună opinia lor în fața mea, să mă contrazică, ci doar voiau un coș de gunoi unde să își arunce ura. Așa că am ales să nu mai continui un dialog care nu ducea nicăieri, și am exclus acele persoane de pe pagină.
Poate că altă dată m-aș fi plâns lăcrimos: ”nu înțeleg cum pot fi aceste persoane așa de pline de ură”. Acum înțeleg. Înțeleg câtă durere și câte frustrări sunt adunate în acele suflete, așa de multe încât se revarsă în valuri asupra a tot ce au în jur. Înțeleg, dar asta nu înseamnă că trebuie să las aceste persoane în casa, viața și munca mea. Lumea virtuală, ca și lumea reală, este destul de mare pentru toți, fără să fim nevoiți să interacționăm dacă nu ne dorim acest lucru.
*
Cu mulți ani în urmă am vrut să urmez un curs de autoapărare. Mă gândeam eu că sunt femeie, și încă una micuță, puteam fi o victimă sigură pentru agresori. La acel curs aș fi învățat tehnici simple prin care să mă apăr în cazul unui atac. Era vorba despre niște mișcări prin care să lovești agresorul în puncte sensibile, în testicule, gât sau ochi. Ceva oribil. Am renunțat. Am 52 de ani, tot o femeie micuță sunt, dar nu m-a atacat niciodată nimeni, ca să fiu nevoită să folosesc vreo tehnică de autoapărare. Deși circul cu transportul în comun, la ore mici din noapte, sau mă plimb pe înserate prin colțuri pustii de parc.
M-a întrebat odată un taximetrist, în timp ce eram singură cu el în taxi, la ora 2 noaptea, și traversam o zonă pustie de oraș:
- Nu vă e frică, doamnă, să mergeți singură cu taxiul la ora asta? Dacă vă atacă taximetristul? Au mai fost cazuri.
Eu i-am răspuns:
- Nu, nu mi-e frică. Aveți de gând să mă atacați?
- Eu nu, doamnă!
- Atunci e bine. Să ne vedem de drum.
E o vorbă în popor: de ce ți-e frică nu scapi. Uneori frica este adânc înfiptă în Ființa noastră, este greu de scăpat de ea. Atunci când accepți, smerit, că ai frici, este un punct bun de plecare pentru a le integra, a le înțelege și a le corecta. Atunci când nu le accepți, când ”lupți” cu ele sau le ignori sau le ascunzi sub preș, crezând că vor dispărea de la sine, atunci apar frustrările. Și răutatea față de alții.
*
Încă nu mi-am acceptat toate fricile. Îmi dau seama de asta pentru că mai apar situații în viața mea care îmi apasă butoane. Încă mai ”lupt” cu vreo neputință, încă mă mai întristează vreo persoană plină de ură care mă bârfește, sau încă mai contraatac cu sarcasm atunci când cineva îmi contestă valorile. Încă mai am frici ascunse prin cotloanele subconștientului meu. Însă multe frici le-am descoperit, le-am acceptat, le-am alchimizat și m-am împăcat cu ele.
Nu îmi mai este frică să merg singură pe stradă sau să plec singură în călătorii. Am mers adânc în această frică și am înțeles-o. Nu mi-a fost ușor să recunosc față de mine că, atunci când eram copil, părinții mei nu aveau încredere că mă pot descurca singură. Au fost hiperprotectivi, făceau totul în locul meu. Eram copil unic, am apărut când ei aveau o vârstă înaintată pentru acele vremuri. Nu eram ”prințesă mofturoasă”, așa cum se întâmplă acum cu unii copii, ci genul de copil hipersensibil, fizic și psihic. Așa că am fost protejată de relele reale sau imaginare ale vieții. Nu am fost luată în brațe, să mi se spună că au încredere în mine, orice aș face. Ci au creat o bulă de siguranță în jurul meu, ferindu-mă de lumea de afară.
Când am crescut, nu aveam încredere în mine. Nu învățasem să fac nimic, să mă pot descurca singură. Părinții mei au murit relativ tineri, iar eu m-am autoeducat pentru viață. Nu e ușor pentru stima de sine să recunoști că la 25 de ani nu știi de unde se cumpără o pâine, cum se plătesc taxele sau cum se întreține o relație. E mai ușor să bârfești pe altcineva că nu știe să facă o ciorbă, că locuiește cu părinții la 30 de ani sau că e ”fată bătrână”.
De ce suntem răi?
Pentru că nu îi acceptăm pe ceilalți, nu le acceptăm ”defectele”. De ce nu îi acceptăm pe ceilalți? Pentru că nu ne acceptăm pe noi înșine. De ce nu ne acceptăm pe noi înșine? Pentru că nu ne cunoaștem, nu știm de ce suntem capabili. De ce nu ne cunoaștem pe noi înșine? Pentru că ne este frică de ce vom afla. Ne este frică să coborâm în adâncul nostru, în întunecimea noastră. Ne este frică să scoatem la iveală ce găsim acolo. Așa că preferăm să privim în afara noastră și să aruncăm cu ură în ceilalți. Aruncăm gunoiul nostru în spatele altora. Nu ne putem descurca singuri, și, în loc să cerem ajutorul, arătăm cu degetul: el este rău, eu sunt bun!
În mediul online este foarte ușor să arunci cu ură. Este la fel ca atunci când se întâlnesc 2 vecine să o bârfească pe a treia, care nu este prezentă. În felul acesta ești și rău, și laș. Nu îți privești victima în ochi, să vezi răul pe care îl faci. Să nu cumva să te recunoști în privirea celui pe care îl urăști fără motiv. În toate răutățile pe care le spui sau le gândești despre alții sunt sentimente pe care le nutrești față de tine. Pe tine te urăști și nu te accepți.
Cum să fim buni?
Ca să fim buni cu alții, trebuie în primul rând să fim buni cu noi înșine.
Să ne cunoaștem și să ne acceptăm defectele noastre, și apoi vom înțelege și accepta și defectele celorlalți. Asta nu înseamnă să ne plângem de milă, să ne complăcem în situații care ne fac rău sau să ne ascundem în spatele traumelor. Ci să fim onești. Nu față de alții, ci față de noi.
Când mi s-a spart bula de siguranță creată de părinții mei și am rămas singură în fața vieții, am ascuns că habar nu aveam să trăiesc. Toată energia mea se scurgea în împiedicarea ieșirii la iveală a acestui adevăr. Mă ascundeam de prietenul meu, acum soțul meu, de lume, și mai ales de mine. Și eram rea. Bârfitoare, invidioasă și inflexibilă. Luptam pentru ”dreptatea” mea până în pânzele albe, luptam cu bolile, luptam cu toată lumea. Credeam că sunt bună, pentru că nu puteam să refuz pe nimeni, chiar dacă în sinea mea nu voiam să fac un anumit lucru, nu puteam să spun ”nu”. Frustrarea se aduna în mine și o revărsam asupra altora. Sufeream.
Bunătatea vine din iertare.
Când ierți, nu mai poți fi rău. Neiertarea te ține pe loc, în durere și frustrare, iertarea te ajută să te eliberezi. Iertarea este ca o ușă pe care o deschizi, o ușă prin care ieși dintr-o cameră întunecoasă, afară, la soare. Nu pe celălalt trebuie să îl ierți, ci pe tine, că ai persistat atâta timp în greșeală și nu te-ai eliberat mai repede.
Mi-a luat ceva timp să înțeleg că nu pe părinții mei trebuie să îi iert, ci pe mine. Părinții au făcut ce au știut ei mai bine. Mi-au vrut întotdeauna binele. Nu au fost perfecți, au făcut multe greșeli. Dar greșelile lor nu sunt treaba mea. Treaba mea nu este să îi judec pe ei, ci să mă iert pe mine. Să îmi iert greșelile mele. Să mă iert și să merg mai departe.
Când ești bun, ești bun din preaplinul inimii tale, nu pentru că nu poți spune ”nu”, sau că faci troc cu bunătatea.
Nu poți fi bun cu unii, și rău cu alții. Când inima ți-e plină de bucurie, este foarte ușor să fii bun cu toată lumea. Vei observa cu uimire că cei răi se vor îndepărta de tine, dacă nu le răspunzi cu aceeași monedă, cu aceeași răutate pe care ei o manifestă.
Bunătatea este diferită de dreptate.
Bunătatea se face cu inima, dreptatea se face cu sabia. Bunătatea vine din bucurie, dreptatea din frustrare. Atunci când te simți nedreptățit, nu arunca cu noroi și nu încerca să te răzbuni. Spune ce ai de spus, clar și fără ură, și mergi mai departe. Nu rămâne în ură, ție îți faci rău în primul rând, apoi celui pe care îl urăști, iar în ultimul rând faci rău întregii lumi prin energia negativă pe care o propagi.
Când ești bun, și sănătatea ți se îmbunătățește.
Când nu te mai înfurii, ți se vindecă ficatul și vezica biliară. Când nu îți mai este frică, ți se vindecă rinichii și vezica urinară. Când nu te mai întristezi, ți se vindecă plămânii și intestinul gros. Când începi să fii mai flexibil și mai iertător, să fii bun cu tine și să îți acorzi mai multă atenție, vei învăța să te relaxezi, să îți relaxezi mintea și mușchii. Vei dormi mai bine și vei face lucruri frumoase și utile pentru tine. Apoi vei observa că vei începe să faci lucruri frumoase și utile pentru alții, din toată inima și cu mare bucurie. Vei fii cu adevărat bun.