O dată pe săptămână, prietena mea și cu mine ne întâlnim, luăm prânzul împreună, apoi facem o plimbare prin parc. Trăncănim vrute și nevrute, ce am mai făcut, ce am mai gândit, ce am mai simțit în ultimele zile în care nu ne-am văzut. Nu bârfim, nu vorbim despre ce fac alții, nu comentăm ultimele știri sau ce a mai făcut Jose Armando în ultima telenovelă la modă. Nu urmărim știrile și nici nu ne mai uităm demult la televizor, niciuna dintre noi. Eventual ne recomandăm una alteia un podcast sau o carte. Am încredere că ceea ce îmi recomandă merită ascultat, vizionat sau citit, și la fel se întâmplă și cu ea.
Ne bucurăm de compania celeilalte, deși suntem complet diferite. Ea este înaltă, cu o claie de păr creață și roșcată, plină de energie, mereu elegantă și pusă la punct. O veritabilă Balanță. Nu ar purta în ruptul capului o pereche de blugi rupți cu un tricou negru 😊. Și tot ca o veritabilă Balanță, îi ia o veșnicie să aleagă ceva: din meniu, din magazine, dintr-o paletă de activități. Vorbește mult, dar nu îi place să scrie. Decât să dea un mesaj text, mai bine dă un telefon. Ca să vorbească 😊.
Eu, mică, îi ajung până la umăr, blondă și mereu zburlită, cu o energie de melc pensionar. Ies uneori din blugii zdrențuiți ca să intru într-o rochie comodă, cu vedere la genunchi. La restaurant, aleg imediat ce vreau, mă duc la baie, iar când mă întorc, prietena mea încă cugetă la ce ar vrea să mănânce. De obicei vorbesc puțin sau tac. Comunic mai bine prin scris. Ideile se așază mai frumos pentru mine pe o foaie de hârtie sau pe un ecran decât ies pe gură, cuvintele mele au mai multă substanță scrise decât rostite. Capricorn 😊.
*
Deunăzi ne-am întâlnit și ne-a prins ploaia în parc. Prietena mea era un pic răcită și își uitase umbrela acasă. Avea o jachetă nouă, frumoasă și elegantă, dar nu atât de impermeabilă pe cât și-ar fi dorit. Nu ploua foarte tare, dar apa începuse să i se infiltreze prin materialul subțire la umăr, în dreptul baretei poșetei. Asta a făcut-o să se neliniștească și să îi fie teamă că ploaia îi va agrava răceala. Nu se mai bucura de plimbare așa cum o făcea de obicei.
Eu zburdam pe lângă ea, căutând să o liniștesc și să îi readuc bucuria plimbării. ”ia uite, deși este sâmbătă, și de obicei parcul este plin, acum este doar al nostru! E liniște, se aude doar ploaia. În curând vei ajunge acasă, îți vei face un ceai fierbinte și te vei băga la păturică.”
Nimic nu părea să o bine dispună. Nici măcar atunci când un cuplu de bătrâni ne-a admirat pentru jachetele noastre impermeabile și pentru curajul de a ne plimba prin ploaie. Bătrâna avea un cadru de mers, iar bătrânul o apăra protector cu umbrela. Prietena mea s-a plâns că geaca ei nu este impermeabilă și că s-a udat. Eu am atenționat-o că umblă pe ambele picioare, care, chiar dacă sunt ude, o pot duce cu ușurință acolo unde dorește, spre deosebire de bătrâna pe lângă care am trecut. Nimic nu părea să funcționeze, să îi readucă prietenei mele zâmbetul pe buze și licărirea jucăușă pe care o are de obicei în ochi.
*
Ne-am despărțit în locul obișnuit, ea a luat-o spre casă, iar eu spre stația de autobuz. M-a sunat după câteva minute. Ajunsese acasă, iar eu eram în autobuz, admirând cerul care arăta ca o mare învolburată, cu norii de culori diferite, așezați în straturi. Prietena mea avea vocea plină de emoție atunci când mi-a spus la telefon: ”Acum am înțeles! Să îți spun ce am văzut pe drumul spre casă”.
Mi-a povestit că a văzut două fete oarbe, care mergeau pe stradă, ajutate de bastoanele lor albe și de un telefon deschis pe o aplicație. Părea că s-au rătăcit, se opriseră în mijlocul drumului, dezorientate, udate de ploaie, încercând să se lămurească unde sunt. Două fete oarbe rătăcite. I-au dat lacrimile. A uitat instantaneu de jacheta udă și de frigul care o cuprinsese. Recunoștința i-a năvălit în inimă. Tocmai mâncase o mâncare bună la restaurant cu prietena ei și făcuse o plimbare prin parc, pe propriile picioare, și cu ochii ei admirase culorile vii ale frunzelor picurânde. Avea ochi, avea picioare, avea o casă caldă în care o așteptau iubitori un cățel și o pisică. Și avea un trup sănătos și o inimă sănătoasă, care să cuprindă toată recunoștința din lume. Era fericită!
Nu întotdeauna lecțiile au parcursul de la mine către ea, de foarte multe se întâmplă invers. Eu, ca majoritatea oamenilor cu boli autoimune, am o rigiditate mai mare în gândire decât oamenii sănătoși. Mi-a luat mult timp să înțeleg că am nevoie de schimbări în viață, și chiar și așa, orice schimbare se petrece cu durere sufletească. Orice lecție dărâmă cu zgomot încă o bucățică din imaginea pe care mi-am creat-o despre propria persoană, dar este ca o treaptă așezată trainic pe scara ce mă duce către mine însămi. Prietena mea mi-a servit la rândul ei multe lecții de felul acesta.
*
Epictet a spus, acum aproape 2000 de ani: nu contează ce ți se întâmplă, ci cum reacționezi la ceea ce ți se întâmplă. Povestea mea acoperă o parte din ceea ce ni se „întâmplă” în viață: teama de boală, exacerbarea în capul nostru a unor mici neplăceri, fixația pe lucruri pe care nu le putem schimba. Dar și bucuria pe care o poți avea în suflet atunci când înțelegi esența: viața este frumoasă dacă noi ne-o facem așa!
Atunci când căutăm un înțeles plăcut sau pozitiv la ceva perceput ca neplăcut sau negativ, ni se formează noi sinapse neuronale, iar universul nostru de cunoaștere și înțelegere se lărgește. Ieșim de pe bulevardul cunoscut al triadei victimă-agresor-salvator și căpătăm o altă perspectivă, un alt punct de vedere. Întâi îl vom înțelege cu mintea, iar mai târziu sufletul îl va prelua și el. Vom ”simți” cunoașterea, nu va mai fi o simplă informație. Și atunci vom reacționa cu sufletul, nu cu programele noastre adânc înfipte în minte.
*
Epilog: a doua zi dimineață i-am dat un mesaj text prietenei mele să văd dacă ploaia din ziua anterioară i-a agravat răceala. M-a sunat imediat (vă amintiți că v-am spus că nu îi plac mesajele 😊). Era foarte energică și fericită :”Iuhuu! Care răceală? Nu mai am nimic. Acum dansez prin casă!”. Am avut permisiunea ei să povestesc această întâmplare, cu o mențiune: ”Să nu spui că vorbesc mult, da?”