1 octombrie
Venind spre aeroport priveam fascinată luna. Plină, strălucitoare. Luna Plină în Berbec. Berbecul simbolizează noi începuturi și impulsivitatea inocentă a unui copil. Nu am ales această zi, ci așa s-a nimerit, să merg într-un loc nou de Lună Plină în Berbec.
E a doua oară când merg cu avionul. Nu am închis ochii niciun pic azi-noapte. Sunt cam adormită, dar labirintul de formalități din aeroport m-a trezit. N-a piuit niciun aparat spre mine, așa că am adormit la loc, în așteptarea îmbarcării. Va urma.
2 octombrie
Călătoriile nu sunt inutile. De fapt, în viață nimic nu este inutil. Doar cuvântul „inutil” este inutil. O călătorie înseamnă ieșire din confort, și astfel te confrunți cu tine însuți, cu slăbiciunile și punctele tale forte. Înseamnă disconfort, și astfel îți privești proprii demoni în față. Te observi, vezi cât ești de adaptabil sau cât ești de rigid.
Eu ieri mi-am înfruntat mulți demoni. În Italia, la o primă privire, totul înseamnă pizza e pasta. Așa că ieri am mâncat solo un gelato. Seara m-am reorganizat și mi-am asigurat hrana pentru restul sejurului, senza glutine. Vă voi povesti despre asta în zilele următoare.
Până atunci, să citiți luni noul meu articol, despre conștientizările pe care le-am avut în călătoriile mele solitare.
3 octombrie
Așa cum spuneam în articolul de săptămâna trecută, menirea mea în viață este starea mea de bine, fericirea mea. Abia după ce m-am apropiat de fericire am putut fi o binecuvântare și în viața altora. Doar așa, dăruind din fericirea mea, pot face o diferență în lume și îmi pot aduce contribuția la binele umanității. Nu pot face bine din durere și frică, doar din bucurie.
De ce ne este frică? Habar nu avem, pentru că nu ne cunoaștem pe noi înșine. Frica primordială este frica de moarte, dar aceasta vine ascunsă în mii de straturi. Abia când începem să cojim aceste straturi, unul câte unul, ajungem la adevărata noastră esență. La noi înșine. Fără măști, fără iluzii, fără durere. Fără frică.
Aveam mii de idei despre mine, despre cum sunt și despre ce fac. Idei care se băteau cap în cap, vinovății, dureri sufletești. Și frici. Multe frici. Încă mai am. Dar sunt, cum s-ar zice, pe drumul meu de desăvârșire, de vindecare sufletească și trupească. Și mă bucur de drum, așa cum este el, cu suișuri și coborâșuri. Am înțeles că nu este totul roz. Și am acceptat.
Citiți în noul meu articol cum fac eu asta, ce conștientizări am pe drumul spre vindecare.
4 octombrie
Ai conștientizat că vrei mai mult de la viață. Bravo ție! Atunci lasă viața să se desfășoare în toată complexitatea ei. Nu fugi de necunoscut, nu te închista în idei preconcepute. Nu te ascunde cu frică în cochilia ta. Nu cere imperativ, punând condiții. Fii deschis către experiențe noi și amuză-te de eșecuri. Relaxează-te.
*
Când am achiziționat excursia din Italia, nu mi-am făcut griji: oare ce voi mânca, cum va fi vremea, voi rezista ritmului impus de organizatori? Doar am zis „vreau asta”. Ok.
Și s-a apropiat plecarea. Nu ai voie cu alimente în avion, în bagajul de mână, așa că mi-am luat chiflele mele călătoare în bagajul de cală, cu emoțiile de rigoare, că se rătăcește valiza. Se întâmplă tot mai des ca să se piardă bagajele de cală, a devenit un fel de normalitate. Nu s-au pierdut. Bun.
Dar în prima zi nu am avut acces la lucrurile din valiză, și nu am avut timp să caut altceva, așa că tot ce am mâncat a fost o înghețată la pahar. Am fost rugată politicos să părăsesc incinta, când grupul a mâncat pizza la un restaurant. Eu am zis că vreau să mănânc de la ei, să îmi dea ceva fără gluten. Nu aveau. Așa că mi-am luat o înghețată și m-am așezat la masă cu grupul. Nu era voie cu mâncare din afară. Așa că am fost rugată să plec.
Nu m-am revoltat, ce rost avea? În timp ce ceilalți au mâncat eu am avut timp să străbat străduțele mai neumblate de turiști din Sorrento. Mult mai frumos decât zona turistică, aglomerată! Savuram înghețata, priveam uimită în jur, iar mintea mea încă nu se obișnuia cu gândul: „Ești în Italia!”
Așa că tot răul a fost spre bine. Eu am avut timp mai mult decât restul grupului să respir aerul local.
*
Mai târziu, în autocar, pe drumul spre hotel, ghidul a întrebat dacă sunt persoane cu alergii, pentru ca hotelul să le prepare mâncarea conform cu aceste alergii. Da, știu, trebuia să mă interesez de asta încă de când am achiziționat excursia, dar io-s mai flower power. Întotdeauna am găsit o soluție. Cu mintea liberă de frică și îngrijorare, mereu se găsește o soluție.
Eu eram singura cu alergii din grup. Din acea seară am avut meniu separat, pregătit cu grijă de gazdă, care este managerul și copropietarul hotelului, și care are și ea fibromialgie, o boală autoimună, și mănâncă fără gluten, așa că știe exact ce înseamnă glutenul, nu a fost nevoie să țin o prelegere despre gluten. V-am zis că întotdeauna există o soluție, nu-i așa? Va urma.
5 octombrie
V-am mai spus cât de mult îmi place să scriu pe această pagină. Așa îmi ordonez gândurile, îmi exprim emoțiile, iar feedbackul din partea voastră mă îndeamnă să continui. Simt asta ca pe un flux firesc, o curgere lină, un „așa trebuie să fie”. Se pare că și Facebook a remarcat asta, așa că am primit de mai multe ori ecusonul de creator în ascensiune. Vă mulțumesc pentru interesul vostru în ceea ce exprim și împărtășesc!
Ieri am mai avut o premieră: am mâncat prima înghețată la cornet după 12 ani! Înghețată am mai mâncat, dar doar la pahar. Aici sunt multe locuri în care au conuri de înghețată senza glutine, ambalate separat. Ce buuuun a fost!
6 octombrie
Când vine vorba de digestie, foarte rar avem nevoie de medicamente. De cele mai multe ori este vorba despre schimbarea stilului de viață. Nu doar felul de a mânca, ci și restul obiceiurilor: mișcarea, somnul, oboseala. Mulți se uită la mine cu neîncredere când le spun că, dacă vor să nu mai fie constipați, ar trebui să urce pe scări atunci când ajung acasă și să ignore liftul. Dacă nu ai timp și dispoziție să faci altfel de mișcare, și urcatul scărilor până la etajul 3 e bun. Dar să o faci zilnic. Mișcarea ajută intestinele leneșe să devină mai vioaie și să își facă treaba. Nu medicamentele, nu suplimentele cu fibre sau pudre minune. Mișcarea.
*
Când am achiziționat excursia în Italia, am știut că am micul dejun și cina incluse. Mi-am asumat. Eu nu mănânc seara. Sunt multe motivele pentru care fac asta, nu le mai detaliez aici. Aseară am venit obosiți rupți după vizita în Capri, am mâncat și ne-am culcat imediat. De obicei mai făceam o mică plimbare după cină, dar, cum am zis, aseară eram rupți. Și, pentru prima oară în viață am experimentat refluxul esofagian. E nasol. Te trezește noaptea arsura aia pe gât, apoi se formează mucus. Organismul încearcă să se apere de agresiune prin mucus. Cum am zis, nasol rău. Dacă esofagul e agresat continuu in felul acesta, poți ajunge chiar până la cancer esofagian. Iar lipsa somnului de calitate afectează întreg organismul.
Nici aici nu este nevoie de medicamente să „vindeci” refluxul esofagian. Ci să mănânci cu minimum 3-4 ore înainte de culcare, să nu mănânci mult la o masă, să nu ronțăi toată ziua ca un hârciog, să dai burta jos și să nu te întinzi imediat după masă. Stil de viață. Nu medicamente.
Vă las în poză singurul lucru care m-a impresionat în Capri, această statuie, intitulată „Walking in beauty”. M-am învârtit în jurul ei mult timp, ca o muscă în jurul unei bomboane.
7 octombrie
Stau în aeroport, după ce am îndeplinit toate formalitățile de îmbarcare. Am mâncat pachețelul pregătit de gazde, o chiflă mare fără gluten cu șuncă și o minigaletă, tot fără gluten. E foarte de dimineață și sunt deja balonată. Prea multă pâine, paste, orez zilele astea. Italia. Abia aștept să ajung acasă, să intru la o cură de detoxifiere de carbohidrați. AIP. Am creierul în ceață, gura amară, am dormit prost și sunt înceată. Mda… prea mulți carbohidrați. Mă întorc la salatele mele cu cărniță.
Vă las o poză cu o parte din ce am mâncat aici.
8 octombrie
E bine și comod să stai în căsuța ta, la căldurică sau la aer condiționat, în siguranță, cu mâncărica ce îți place și îți face bine. Dar nu înveți prea multe. Viața înseamnă învățare, iar adevarata învățare vine din experiența proprie, nu din cărți. Cărțile doar îți pavează drumul, dar nu te duc la destinație.
Învățarea vine atunci când ieși din casă și privești în jur fără prejudecăți. Când îți lași păturica moale și fricile acasă și înfrunți viața.
Să vă explic puțin ce înseamnă poza de mai jos. În dreapta sunt eu, fotogenică, aranjată, hrănită și odihnită, dimineața, când ne-am urcat pe vaporul care făcea turul Coastei Amalfi. În stânga, era seara aceleiași zi, eram obosită după o zi de alergătură, înfometată, înfășurată în prosoape, cu eșarfa mea elegantă înfăsurată pe cap, ca o băbuță (seara se făcuse frig și curent pe vapor), dar tocmai văzusem cel mai frumos apus și eram în al nouălea cer!
Disconfortul acela a născut o emoție intensă de bucurie. Dacă aș fi stat să bombăn și să mă vait de frig, de foame și de oboseală aș fi ratat acea bucurie. Bucuria, învățarea și înțelepciunea vin din deschiderea către viață și către ce are ea de oferit. Pentru că viața ne oferă ce avem nevoie, nu ce cerem noi.
9 octombrie
Stau înfășurată în halatul meu gros, sorb din cafeluța de dimineață și mă gândesc cu nostalgie că acum 3 zile eram pe plajă și făceam baie în Mediterana. Zâmbesc. Viața e frumoasă, nu-i ascultați pe cei care spun altfel! Nu este frumoasă pentru că am făcut eu baie în Mediterana, ci pentru că am învățat să mă bucur de clipa prezentă. Timpul se scurge, toate trec, și cele bune, și cele rele, tot ce avem este momentul prezent. Dacă ACUM pot să respir, să am un halat gros care să mă apere de frig și o cafeluță caldă în mână, mă bucur. Din starea de prezență și bucurie poți învăța multe.
În articolul de azi povestesc ce am învățat eu din excursia în Italia, de ce nu se îngrașă italienii și cum am băut eu cel mai bun cappucino din lume 😊.
10 octombrie
De ce mă pun pe mine pe primul loc în viața mea?
Pentru că am intrat în ultima treime a vieții, iar în această etapă declinul organismului este major.
De ce nu vreau să am burtă?
Pentru că vreau să mă bucur de o bucățică de prăjitură cu fructe la desert fără să îmi crească glicemia până la cer, iar organele mele din cavitatea abdominală să funcționeze în mod corespunzător.
De ce vreau să am mușchi puternici?
Pentru ca să îmi pot căra singură cumpărăturile de la piață și să îmi pot desface un borcan de castraveciori murați.
De ce vreau să am o postură corectă, fără cocoașă?
Pentru ca organele mele aflate în cavitatea toracică să nu fie înghesuite, plămânii să aibă loc să se expandeze când respir, iar inima să aibă loc să pulseze.
De ce fac exerciții de stretching?
Pentru ca articulațiile mele să fie mobile, mușchii supli, netensionați, să mă pot apleca să mă închei la pantofi și să mă pot șterge singură la fund.
De ce vreau să am o greutate în limite normale?
Pentru ca să nu pun presiune pe articulații (genunchi, glezne, șolduri), să mă pot urca pe un scăunel să iau castronul de pe raftul de sus din cămară și să mă pot mișca fără să obosesc prea repede.
De ce citesc în loc să mă uit la varietăți, știri sau emisiuni aiurea la TV?
Pentru că vreau să îmi păstrez capacitățile cognitive, să nu am pierderi de memorie și să îmi pot organiza viața singură.
De ce fac plimbări în fiecare seară, mănânc mâncare bună, mă odihnesc?
Pentru că mă iubesc, am grijă de mine, iar la bătrânețe (care se apropie vertiginos) vreau să fiu o bucurie în viața celorlalți, nu o povară.
*
Tot ce am scris mai sus nu vin de la sine, trebuie cultivate, exersate. Nu este nevoie de un efort pentru asta, ci de o reorganizare a vieții, de o prioritizare a acestor activități. Să lăsăm televizorul, bârfa, orgoliile și alte chestii inutile și mâncătoare de nervi și timp cât mai jos pe lista noastră de activități, iar în timp vor dispărea cu totul.
Să ne „așternem patul” pentru o bătrânețe frumoasă, pe care să o petrecem alături de cei dragi, fără să le fim povară. Să avem grijă de noi!
11 octombrie
Unul dintre secretele longevității este să îți gătești cu mâna ta. Mâncarea este informație. Îți „informezi” organismul nu doar cu nutrienții din ea, ci și cu energia ei. Contează ce stare a avut omul care ți-a gătit mâncarea, dacă era trist, dacă îi era lehamite de toată munca aia zilnică de a găti, dacă era furios… Mâncarea va fi „informată” cu toate acele stări joase.
De aceea este bine să intrăm în bucătărie ca într-un templu. Să manevrăm ingredientele ca pe niște icoane, cu bucurie și recunoștință că ne hrănesc. Să pregătim mâncarea pentru noi și pentru familia noastră cu drag. Nu este nevoie să facem cine știe ce bucate elaborate, care să ne ia ore întregi, ci ceva simplu, ca de exemplu acest copănel cu piure de conopidă și salată de sfeclă crudă. Ați mâncat vreodată sfeclă crudă? Este o bunătate!
12 octombrie
Atunci când ne gândim la o dependență, avem o senzație neplăcută: dependență de alcool, de droguri, de nicotină… Dependența este definită, pe scurt, prin „creșteri de dopamină în circuitul recompensei care provoacă întărirea comportamentelor plăcute, dar nesănătoase, determinând oamenii să repete comportamentul din nou și din nou”.
Dar dacă facem o dependență din ceva sănătos și util? Sigur, e mai greu să devii dependent de plimbarea zilnică decât de alcool, dar nu este imposibil. Este nevoie să stimulezi alte zone din creier pentru asta. Dar dacă repeți acțiunea de destule ori, devii dependent. Asta se numește în limbajul curent „obicei”.
Eu am devenit dependentă de plimbarea de seară 😊. Indiferent de cât sunt de obosită, de vremea de afară, de treburi, fix înainte de apus îmi pun adidașii și căștile și ies la o tură. Uneori merg mai lent, dacă nu mă simt prea bine, alteori în pas alert. Uneori mă „băbuțesc” și mă mai așez pe câte o bancă în parc, alteori merg o oră jumătate fără oprire. Dar ies și merg. Mintea mea nu mai concepe o zi fără minimum 8000 de pași în plimbare în aer liber.
Credeți că voi nu ați putea implementa o astfel de „dependență”? Înainte de a răspunde „Eu!? Nuuuu!” gândiți-vă la spălatul pe dinți și la dușul zilnic. Sunt exemple de dependențe utile.
Las articolul despre utilitatea „dependenței” de a face mișcare.
13 octombrie
Oricâte mâini stângi ai avea și oricât de „nesănătoase” ar fi alimentele folosite, mâncarea gătită în casă din ingrediente naturale, integrale, va fi infinit mai bună decât ceea ce cumperi din supermarket. O salată încropită acasă din verdețuri din piață, stropită cu o picătură de ulei de măsline, niște oțet de cidru de mere și câteva grăunțe de sare de ocnă va fi mult mai sănătoasă decât una cumpărată „de-a gata” și asezonată cu cel mai ieftin ulei de floarea soarelui, oțet ordinar sau balsamic și sare iodată. Sau sosuri cu zahăr și eu mai știu ce chimicale.
O ciorbă făcută acasă, oricât nu te-ai pricepe la gătit, tot e mai bună decât una cumpărată, „dreasă” cu delikat, amidon și alte chestii. Chiar și banalii cartofi prăjiți, dacă te înghesuie pofta, fă-i acasă, așa știi în ce ulei i-ai făcut, știi că ai curățat cu mâna ta cartofii, nu sunt congelați în deceniul trecut, și le pui sare cinstită de ocnă, nu cine știe ce chimicale.
Dacă ești convins că tu nu mănânci mult zahăr, gândește-te că toate produsele conservate, sosurile, mezelurile… toate produsele ultraprocesate conțin zahăr. Dacă îți gătești acasă, o linguriță de zahăr în cafea și o bucățică de prăjitură de casă ca desert nu îți fac rău, dar dacă majoritatea hranei tale este alcătuită din produse ultraprocesate, mănânci prea mult zahăr și sare, prea puține fibre si prea mulți carbohidrați simpli.
*
În poză este prânzul meu de ieri: 4 aripioare asezonate cu sare, piper și turmeric, un cârnăcior sfios, un castronel cu sauerkraut de varză roșie și unul cu sos din măcriș, spanac și mărar, un fel de salată lichidă (pentru ca soțul meu să nu mai bombăne: iar îmi dai verdețuri!? am „ascuns” verdețurile 😊). Și răsfățul cu cafeluță cu ciocolată, în care am pus o jumătate de linguriță de zahăr brut.
14 octombrie
Mii de gânduri ne alunecă prin minte zilnic. Apar, se întrepătrund cu alte gânduri, se amestecă, se diluează și apoi dispar. Mii de gânduri. E demonstrat științific 😊. Puține dintre ele rămân. Majoritatea se pierd, dispar în neantul din care au apărut. De aceea facem shopping lists și to do lists, că uneori gândul care spune să cumpărăm pastă de dinți dispare.
Pentru mine scrisul dimineața pe această pagină este ca un to do list. Să nu uit să trăiesc autentic, conform gândurilor care îmi bântuie mintea, gânduri care vin din adâncul meu, din ceea ce am citit și m-a impresionat, din ceea ce am învățat și am considerat util, din bucurie sau din tristețe, gânduri de pus în practică sau de luat în considerare pentru mai târziu.
Și pentru ca aceste gânduri să nu se piardă, am creat pe blog rubrica „Bună dimineața!”, ca un fel de jurnal al postărilor pe Facebook. Așa că, dacă vreți să recitiți aceste postări, dacă credeți că vă ajută vibe-ul scrierilor mele, las link-ul jurnalului lunii septembrie.
16 octombrie
Am 52 de ani și o boală autoimună. Simt că mă apropii de bătrânețe, așa că acest subiect a început să mă intereseze din ce în ce mai mult. De la instalarea menopauzei, un fel de bau-bau femeiesc, am început să observ schimbările în această direcție.
În spațiul online există mii de sfaturi în privința menopauzei și vârstei înaintate. Uneori mă amuz când văd femei tinere vorbind despre menopauză și dând sfaturi. Adevărul este că pentru fiecare femeie intrarea la menopauză este diferită, așa că oricâte sfaturi „tehnice” ai citi, tot ești luată prin surprindere. Cel mai mult ar ajuta să vorbească cât mai multe femei despre experiența lor cu menopauza. Dar acest lucru este considerat tabu, rușinos, ceva ce trebuie ascuns.
News alert! Toate femeile intră la menopauză. Asta nu înseamnă că viața lor s-a terminat, ci că abia începe. Ne pasă prea mult de gura lumii, așa că ne este rușine de firescul vieții. Socotim tabu un fapt normal de viață, și astfel ne sporim chinul acelei perioade.
Glorificăm femeia la nașterea unui copil, dar ascundem sub preș menopauza aceleiași femei ceva ani mai târziu. Amândouă sunt la fel de firești. Amândouă înseamnă viață.
Citiți în articolul din link experiența mea cu menopauza, în contextul apropierii bătrâneții. Pentru că și bătrânețea este un fapt la fel de firesc. Se întâmplă tuturor.
17 octombrie
Postarea de ieri, care conține articolul despre menopauză și bătrânețea care se apropie, a devenit virală pe Facebook. Femeile sunt interesate de experiența de viață a altor femei.
Cum spun și în articol, avem un al șaselea simț, care se numește intuiție, și care nu se pierde o dată cu menopauza, ci este dublat de experiența de viață. Și mai avem o calitate: se numește „empatie”. Nu ne repezim cu sfaturi deștepte către cele care au avut o trecere mai puțin plăcută prin menopauză, ci le conținem durerea, le luăm în brațe virtual, le dăm din energia noastră bună. Vă mulțumesc pentru asta! Simt că am atras oameni frumoși pe pagina mea și sunt fericită și recunoscătoare pentru asta!
Ca să continui topicul de ieri, vă las în comentarii articolul în care povestesc cum îmi mențin greutatea optimă după ce am slăbit. Dacă la tinerețe ne permitem luxul câtorva, sau mai multe, kilograme în plus, după menopauză, și mai ales în cazul în care avem boli autoimune, aceste kilograme devin povară.
Am întâlnit multe femei care îmi spun că nu este greu să slăbești, ci să te menții după aceea. Au mare dreptate, pentru că slăbitul este asociat cu o „cură de slăbire”. Dar pentru a obține rezultate de durată, ar trebui să îl asociem cu un nou stil de viață, care implică mai puțin restricții alimentare, ci mai multă autocunoaștere și intervenții în toate aspectele vieții: alimentație, muncă, odihnă, somn, mișcare, relații, timp liber… De aceea simpla pierdere în greutate este temporară, pentru că revenim la stilul de viață care ne-a îngrășat. În articol povestesc și despre mici trucuri care ajută, cum ar fi ținerea unui jurnal alimentar și stabilirea corectă a porției.
Încă odată, mulțumesc!
18 octombrie
„La prima ei sângerare, o femeie își întâlnește puterea.
În anii ei de sângerare, își practică puterea.
La menopauză, devine ea însăși puterea” – proverb al nativilor americani.
18 octombrie este Ziua Internațională a Menopauzei.
Menopauza este un prag în viața unei femei, la fel ca menarha (prima menstruație). Este un prag, nu este sfârșitul. Cum trecem de acest prag… mi-ar plăcea să spun că depinde în totalitate de noi, dar nu e așa. Nebănuite sunt căile… hormonilor 😊.
Fiecare femeie are felul ei personal de trecere, de aceea sfaturile „tehnice” ne ajută prea puțin. Tehnic, menopauză înseamnă cele 12 luni scurse de la ultima menstruație. Poți avea sau nu toate acele manifestări din „fișa tehnică”, sau le poți avea doar parțial, sau le poți avea cu o intensitate mai mică sau mai mare. Eu încă aștept să se încheie media de 5 ani în care se manifestă bufeurile 😉.
Recunosc că atunci când am scris articolul devenit viral „Ți-e frică de bătrânețe! Și mie” (îl pun în comentarii dacă totuși l-ați scăpat) intenția mea a fost să împărtășesc viziunea mea asupra bătrâneții, privită din perspectiva mea de acum, a femeii între 2 vârste, tocmai trecută prin menopauză. Nu mă așteptam la valul de interes pentru experiența mea cu menopauza și cum am reușit să depășesc această perioadă.
Femeile vor să știe ce simt alte femei. Vor să știe că nu sunt singurele care trec peste acest prag. Vor să fie conținute în această experiență, vor să fie împreună cu alte femei. Am primit foarte multe comentarii la acea postare, fiecare femeie are o poveste personală despre menopauză. Fiecare trece diferit acest prag. Dar din comentarii am înțeles că, după ce l-au trecut, femeile au devenit puterea.
Femei, la mulți ani de Ziua Menopauzei! Fie ca toate să devenim Puterea!
19 octombrie
„Doamne, dă-mi puterea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul să schimb ceea ce pot schimba și înțelepciunea de a face diferența între cele două.” Aceste vorbe sunt atribuite mai multor personaje din istorie. Nu contează cine le-a rostit prima dată, importantă este înțelepciunea lor.
Îmi amintesc cum ruminam în creier și în inimă ce mi s-a întâmplat, ce mi-a zis cutare, de ce e frig, aoleu, ce mă doare piciorul, e gălăgie afară, etc, etc, etc…
Acum primul gând care îmi vine în minte, după șocul inițial este: ce pot eu să fac? Nu mai dau voie minții să se agite. Ce pot eu să fac? Dacă răspunsul e „nimic”, așez problema în sertarul cu „nu e treaba mea” și îmi așez viața în jurul ei. Dacă răspunsul este „poți să faci asta”, se ivesc 2 variante: „păi hai să fac” și „aaa, păi stai, că e greu, e mult, e complicat”.
De obicei din această ultimă variantă începe învârtitul în jurul cozii, văicăreala că viața e grea, ceilalți nu ne ajută, oculta e de vină. Pentru că ne este frică sau suntem prea comozi să facem un efort.
*
Adevărul este că nu e nimeni de vină pentru ce ni se întâmplă. Și de fapt nici nu contează. Contează atitudinea noastră în fața problemei și ce putem face noi, nu alții. Dacă înțelegem asta, nu ne vom mai da victime, așteptând neputincioși ca alții să ne salveze. Vom accepta viața așa cum e, cu bucurie și cu durere. Nu poate fi totul roz tot timpul. Vor fi și timpuri grele. Dar multe dintre greutăți ni le provocăm singuri, prin atitudinea noastră față de evenimente. Sunt false probleme.
„Dă-mi, Doamne, înțelepciunea să fac diferența între adevăratele probleme și falsele probleme”. Mă puteți credita pe mine pentru vorbele acestea 😊. Gândiți așa și veți vedea că marea majoritate a problemelor vor dispărea.
20 octombrie
În interiorul unei relații de prietenie te poți cunoaște pe tine însuți, privind în ochii și sufletul prietenei tale.
E destul de complicat să te menții pe linia fină dintre nepăsare și intruziune atunci când este vorba de prieteni. Să accepți o persoană dragă așa cum este, fără să încerci să o „repari” conform viziunii tale de viață, dar totuși să nu rămâi indiferent la lupta pe care o duce cu sine. Să îi fii alături, susținând-o și dându-i ajutorul doar dacă îl cere. Să îți amintești ce te-a atras la acea persoană, ce v-a adus împreună, și să te gândești ce parte din acea persoană vrei să „repari”? Nu cumva este o parte pe care o ai și tu și de fapt pe tine vrei să te „repari”? Păi nu e mai bine să cauți acea parte în tine, nu în celălalt, și să o reglezi? Și să îl lași pe celălalt în pace, să își ducă viața cum crede de cuviință?
La mulți ani Diana, rămâi caldă, imprevizibilă, primitoare și vijelioasă, la fel ca marea pe țărmul căreia te-ai născut!
21 octombrie
Dacă în afară e haos, poți face liniște înăuntru, și va fi mai bine.
Dacă ai o problemă, fă întâi liniște înăuntru, și apoi vei găsi o soluție. Sau chiar mai multe.
Dacă crezi că ai prea puțin, fă liniște înăuntru și vei descoperi că ai comori, dar haosul dinăuntru te împiedică să le vezi și să le valorifici.
Dacă doare, lasă să doară un timp. Apoi fă liniște înăuntru, și vei afla de ce doare. Apoi va durea mai puțin, sau nu va mai durea deloc.
Dacă te simți prea mic, fă liniște înăuntru și vei afla cât ești de mare.
Dacă ridici ochii către cer, strigând: de ce eu!?, fă liniște înăuntru și vei auzi răspunsul.
Cum faci liniște înăuntru? Stai nemișcat un minut și respiră. Nu te gândi la nimic, doar respiră.
22 octombrie
Cele 2 prietene ale mele sunt născute, deloc întâmplător, la 2 zile diferență, în zodia Balanței. Doar că una dintre ele locuiește în Constanța, cealaltă în București. Așa că în fiecare an, în perioada aceasta, mă duc la Constanța, apoi mă întorc mintenaș în București, să continui petrecerea 😊.
În dicționar prietenia este definită ca „Sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de atașament reciproc care leagă două persoane; legătură care se stabilește între persoane, pe baza acestor sentimente”. Dicționarul nu pomenește de iubire în definiția prieteniei. Dacă mergi la cuvântul „iubire” te servește cu o explicație la fel de seacă.
Eu cred că prietenia înglobează iubirea. Pentru că în prietenie este nevoie de doi oameni care să pună împreună tot ce au mai bun și mai frumos, iar din acest creuzet comun Iubirea iese mai puternică și mai strălucitoare.
În prietenie Iubirea nu piere, așa cum se poate întâmpla într-un cuplu, ci în prietenie poți învăța ce înseamnă Iubirea adevărată, necondiționată, dincolo de interese, deosebiri și atașamente.
La mulți ani Steli, prietena mea!
23 octombrie
Cred că aceasta este cea mai dificilă postare pe care am făcut-o până acum. M-am frământat toată noaptea și m-am trezit înaintea găinilor. E dificil pentru că trebuie să cer ceva, și abia acum mi-am dat seama că eu nu știu să cer. Deși mă lăudam că știu, că ce deșteaptă și echilibrată sunt eu. Că fluxul cerere și ofertă curge firesc prin mine. Nu e așa. Sunt o persoană hiper-independentă, genul „lasă că pot singură”. Dar acum am ajuns într-un impas și nu mai pot singură.
Printr-un concurs nefericit de împrejurări, site-ul meu a rămas fără administrator. Am încercat să văd cum se întâmplă treburile prin partea tehnică, dar nu i-am dat de cap, iar acum site-ul are mari probleme. Am investit mult în el, bani, suflet și multă muncă, iar acum toate acestea sunt în pericol. Nu câștig niciun ban din site, deși am băgat mulți bani în el. Ideea inițială a fost ca prin intermediul lui să îmi organizez ideile, să mă dezvolt ca persoană și să împărtășesc cu voi tot ce aflu și tot ce simt. Cred că mi-am făcut bine treaba, ținând cont de numărul tot mai mare de urmăritori din ultimul timp.
Iar acum vine cererea: caut pe cineva priceput în administrarea unui site. Sigur că sunt dispusă să plătesc, nimeni nu muncește pe gratis (în afară de mine, se pare 😊). Mă puteți ajuta?
24 octombrie
Atunci când avem o durere fizică sau o emoție negativă, tindem fie să o negăm, fie să o ruminăm la nesfârșit, fie să încercăm să o îndepărtăm cât mai repede posibil. Nici nu ne dă prin cap să stăm și să analizăm acea durere sau emoție negativă, să vedem de unde vine și de ce ne supără așa de tare. Nu ne putem calma îndeajuns încât să putem sta cu durerea sau emoția la masă, să o privim în ochi și să o întrebăm ce se întâmplă. Nu putem privi în adâncul nostru să căutăm motivele, nu putem fi destul de obiectivi. Cine știe ce monștri ies din noi, care ne zdruncină „persona”, acea mască despre noi pe care o afișăm în lume, o mască atât de elaborată, încât și noi o credem.
Ieri, în timp ce scriam postarea în care ceream ajutor, aveam o emoție intensă în inimă. Primul impuls a fost să încerc să o alung, sau măcar să o „încapsulez” undeva, înăuntrul meu, așa cum fac de obicei. Apoi mi-am spus: ia să vedem ce vrea să îmi spună această emoție? De ce îmi este așa de greu să cer ajutorul? Abia seara am reușit să îmi dau voie să caut, în timpul plimbării prin parc. Am ajuns la niște concluzii nu prea măgulitoare despre mine, la niște emoții vechi, bine închistate în mușchi, și la niște decizii greșite pe care le-am luat. Grea treabă pentru ego-ul meu 😊.
*
Îi mulțumesc public lui Dan Albu, care s-a oferit să mă ajute. Se pare că treaba la care s-a înhămat este mai grea decât ne-am închipuit amândoi că va fi, dar nu am întâlnit un om mai calm. A trecut în mod elegant peste naivitatea mea tehnică și face tot ce poate pentru a salva tot ce mai este de salvat. Vă mulțumesc și vouă, tuturor, pentru susținere.
25 octombrie
Facebook îmi spune că am primit 5000 de reacții la postările mele în ultimele 30 de zile. Nu știu dacă sunt multe sau puține, aș zice că nu este o competiție, dar aș minți. Toată activitatea de pe Facebook este o mare competiție, iar eu azi am mai doborât un record personal, ca să zic așa 😊.
Și ca să celebrez acest record, vreau să împărtășesc cu voi o rețetă nouă. Aș vrea să spun că am muncit la ea zi și noapte și mi-am chinuit creierii să îmi iasă perfect. Dar nu este așa. Mi-a ieșit din prima. Am reușit să adaptez cu succes rețeta de turtă dulce, să o fac fără gluten, cu făină de hrișcă integrală. Este o minunăție parfumată, cu gustul cunoscut de turtă dulce din copilărie!
26 octombrie
Pentru oamenii cu spondilită anchilozantă și nu numai pentru ei.
Felul în care ne mișcăm corpul și postura noastră spun foarte multe despre starea noastră mentală. Dacă ai o postură aplecată în față, cu umerii rotunjiți și privirea în jos, și dacă nu îți poți răsuci coloana vertebrală, asta înseamnă că toată greutatea lumii îți apasă pe umeri. Nu te poți relaxa, nu poți respira bine, nu poți vedea cerul. Ești limitat de propria greutate, de proprii mușchi. Nu poți vedea „the bigger picture” (scuze, nu am găsit o expresie potrivită în românește 😊).
Să le luăm pe rând:
Nu te poți relaxa- mușchii sunt mereu tensionați. Doare. Crezi că „doare coloana”, dar de fapt dor mușchii.
Nu poți respira- cifoza zonei toracale și/sau cervicale înghesuie plămânii, iar aceștia nu se pot expanda în voie.
Nu poți vedea cerul- zicala „capul aplecat sabia nu-l taie” se aplică doar în împrejurări extreme. În majoritatea timpului ar trebui să stăm cu capul drept, să privim oamenii în ochi și să putem privi în sus, cu speranță.
Oamenii cu spondilită anchilozantă au corpul rigid și dureros. În timp, postura lor colapsează, ajungând să semene cu un semn de întrebare, un „de ce!?” continuu. De aceea este indicată kinetoterapia, înotul, dansul, yoga, pilates, orice formă de mișcare care întinde mușchii și implică răsuciri și alte mișcari ale corpului pe care nu le facem de obicei în activitatea zilnică. Mișcare blândă, cu atenția pe corp, care nu implică țopăială sau alte mișcări violente, și nici ridicarea de greutăți.
Am vorbit cu mulți oameni cu spondilită, și am realizat că mușchii aceia dureroși ascund în ei multă frământare emoțională, multe emoții care vor să iasă și nu au cum, multă durere încapsulată acolo de zeci de ani.
Corpul cere mișcare! Ați observat cum nu puteți sta locului când sunteți nervoși sau anxioși? Ar trebui să ne mișcăm zilnic fiecare părticică a corpului, să ne întindem mușchii, să ridicăm brațele, să ne ridicăm pe vârfuri, să răsucim capul, șoldurile, să ne lăsăm pe vine și să ne ridicăm, să facem mișcări care oamenilor prea serioși li s-ar părea caraghioase 😊. Să ne mișcăm! Cu cât vom fi mai flexibili corporal, cu atât mintea noastră va deveni mai flexibilă și vom găsi și alte metode de a ne simți mai bine.
27 octombrie
Despre traume se tot vorbește în ultimii ani, dar puțini au înțeles ce este o traumă. Unii cred că este o întâmplare excesiv de rea care s-a întâmplat unei persoane, alții le desființează importanța. Adevărul este pe undeva, pe la mijloc.
În DEX, trauma este definită: „Emoție violentă care modifică personalitatea unui individ, sensibilizându-l la alte emoții de același fel, astfel încât acesta nu mai reacționează normal”. De aici rezultă că trauma nu este ceea ce ni se întâmplă, ci răspunsul nostru emoțional la ceea ce ni se întâmplă. Întâmplarea poate fi una banală, ca cea despre care povestesc în articolul din link. Dar dacă răspunsul emoțional este puternic, rezultă o traumă care poate persista toată viața.
*
Spuneam într-o postare cât de greu îmi este să cer ajutorul. Ce emoție intensă îmi stârnește doar gândul de a cere ajutorul. Mulți dintre voi, oamenii cu boli autoimune, ați rezonat cu această emoție.
„Sunt puternic! Pot singur! Nu am nevoie de ajutor!”. Nu e chiar așa 😊. Toți avem nevoie de ajutor uneori, dar nu știm sau nu putem să cerem. Și atunci ne supărăm pe cei de lângă noi, că nu ghicesc de ce avem noi nevoie. Sau visăm la Făt-Frumos, la un înger sau la Dumnezeu să vină să ne salveze.
De ce nu putem deschide gura să cerem ajutor? Poate că în copilărie a avut loc o întâmplare banală, dar cu răspuns emoțional puternic, din care am înțeles că dacă nu putem să facem ceva singuri înseamnă că suntem slabi, proști, neputincioși. Iar acum, la maturitate, facem un titlu de glorie din faptul că facem totul singuri, ducem singuri casa pe umeri, conducem singuri firma… nu avem nevoie de ajutor. Cum să cerem ajutor? Am fi slabi, proști, neputincioși.
Toată gândirea asta alambicată și greșită poate fi rezultatul unei întâmplări banale de acum 46 de ani, în care o fetiță de 6 ani s-a rătăcit prin cartier. Femeia de 52 de ani care nu poate cere ajutorul, și care are o boală autoimună reumatică, uitase această întâmplare, dar ea i-a năvălit în memorie atunci când a fost nevoită să ceară ajutor public, pe pagina de Facebook. Citiți articolul în link.
28 octombrie
Ce înseamnă „mâncare sănătoasă” pentru tine?
La mine, acest concept a variat considerabil de-a lungul vieții.
În copilărie, a fost mâncare la mama acasă. Așa cum se mânca în anii ’70 la noi.
În adolescență și tinerețe, tot mâncare gătită în casă, în stil tradițional românesc, și muuulte cure de slăbire. Toate eșuate. „Mâncare sănătoasă”? Ce e aia? 😊
La 30 de ani am slăbit drastic, în urma unui șoc emoțional. Îmi plăcea cum arătam, dar m-am îngrășat din nou, când starea psihică s-a echilibrat. Încă nu aveam habar ce înseamnă „mâncare sănătoasă”.
La 40 de ani am scos definitiv glutenul din alimentație. Și am slăbit. Lent, câte 1kg pe lună, până am atins greutatea visată de mine încă din adolescență. Ahaa, deci „mâncare sănătoasă” înseamnă pentru mine mâncare fără gluten?
*
Îmi mențin greutatea de 12 ani, cu acea mică recădere de la instalarea menopauzei. Iar conceptul de „mâncare sănătoasă” s-a rafinat în mintea mea. Nu mai înseamnă doar „fără gluten”. Ci înseamnă mâncare puțină, în jur de 1000 de kcal (am 1.50m și 44 kg), densă nutrițional (fără „prostii” cu calorii goale), low carb (adică ceva mai mulți carbohidrați decât keto, dar mai puțini decât mâncarea considerată „normală”), high fat și un pic high protein. Mi-am educat gusturile, am încercat multe mâncăruri până le-am găsit pe cele care îmi gâdilă plăcut papilele gustative. Nu mănânc ce nu îmi place, doar pentru că se spune că „e sănătos”. Vreau aripioare pane? Mănânc aripioare pane. Dar nu le tăvălesc prin făină și nici nu le prăjesc în baie de ulei vegetal, ci le pudrez cu condimente aromate și le coc în cuptor. Vreau piure? Mănânc piure. Doar că nu de cartofi, ci de conopidă. Vă asigur că e chiar mai gustos decât cel de cartofi. Vreau prăjituri? Mănânc prăjituri. Făcute de mine, fără gluten și lactate, în cantitate moderată, și întotdeauna ca desert după masa principală.
Pe scurt, că iar m-am întins la scris 😊, mănânc doar ce îmi place, cu bucurie și atentă la cantitate, combinații și ore de masă. Asta înseamnă „mâncare sănătoasă” pentru mine.
30 octombrie
Prietena mea a remarcat că spun des „viața e frumoasă!”, nu doar în postări 😊, ci și în interacțiunile noastre. Și a concluzionat că acesta este felul meu de a-mi manifesta recunoștința. Este adevărat, eu îmi manifest recunoștința în moduri mai puțin evidente și mai puțin folosite.
Un alt mod de a-mi manifesta recunoștința este ritualul micului dejun. Mă trezesc foarte devreme și prepar micul dejun așa cum își prepară japonezii ceaiul: bucătăria mea devine un templu în care mă mișc cu plăcere și cu atenție pe ceea ce fac, pe felul cum prepar mâncarea, cum tai bucățelele, cum amestec în cafeluță, întotdeauna levogir, privind cu drag în ibric și imaginându-mi cum toate acele alimente mă hrănesc, la nivel celular și energetic. E liniște deplină în casă, bucătăria e curată (nu las nicio linguriță nespălată în chiuvetă seara), mă bucur de ziua care începe, fără să o planific în cap în acele momente în care prepar prima masă a zilei. Sunt recunoscătoare 😊.
Toate farfuriile mele cu micul dejun arată frumos, nu le aranjez doar pentru poze. Mă bucur de culori, de texturi, de gust, de nutrienți. Mereu îmi încep ziua cu acest ritual. Un ritual matinal asigură o zi frumoasă. Las în comentarii 2 articole în care povestesc mai pe larg de ce ar trebui să acordăm mai multă atenție ritualurilor matinale și lucrurilor mărunte din viața noastră.
31 octombrie
Trăim în cea mai abundentă perioadă din istorie și într-o zonă în care nu au mai avut loc de foarte mulți ani războaie sau calamități naturale. E pace, liniște, avem apă și alimente din belșug, avem posibilitatea să învățăm lucruri noi, iar orice informație este la un clic distanță.
Dar în același timp este și cea mai complexă perioadă. Sunt multe lucruri de făcut, ziua parcă nu mai are 24 de ore, ci mult mai puține, nu mai avem timp de nimic. Parcă nu ne mai aparținem, depindem mult de alții, iar alții depind de noi. Suntem dependenți de ceea ce ne ajută, nu mai știm să facem altfel lucrurile. Dacă se oprește curentul electric, se strică mașina, sau se termină bateria la telefon zici că e sfârșitul lumii.
*
Avem un echilibru foarte fragil, pentru că depindem de foarte multe lucruri și persoane. Delegăm activități pentru că nu mai avem timp. Nu mai știm să gătim, să spălăm cu mâna, să schimbăm un bec, să ne facem un ceai sau să ne coasem un nasture. Totul trebuie făcut de „specialiști”.
Iar dacă ne îmbolnăvim, viața noastră se năruie ca un castel de cărți de joc. Pentru că nu avem timp să fim bolnavi. Guess what? Și boala face parte din viață. De la o banală răceală care se vindecă într-o perioadă de la 7 zile la o săptămână, până la o boală autoimună, pe care o vom purta cu noi toată viața.
Și începem „să luptăm” cu boala. Nu ne dăm timp de vindecare, cu compasiune pentru noi înșine, cu acceptare și pauză. Nu, nu avem timp, așa că „luptăm” să gonim boala. Dar boala e doar un simptom, ea ne arată că ceva e greșit. Boala nu este inamicul, este doar indicatorul care ne arată drumul către adevăratul inamic. Cum ar fi să ne facem timp ca să aflăm către ce indică? Cum ar fi să ne facem timp pentru noi?
Las în comentarii un articol, „Cum ne gestionăm boala autoimună”, în care punctez câteva metode prin care putem atinge mult doritul echilibru.