De ce mi se întâmplă asta!? De frică.

Au trecut deja câțiva ani de când am început să călătoresc singură. Îmi place să călătoresc cu prietenii sau doar cu soțul meu, iar călătoriile mai lungi sau în locuri îndepărtate le fac cu ei. Dar o dată, de două ori pe an plec singură, de obicei undeva pe malul mării. Stau eu cu mine. Vorbesc foarte puțin la telefon cu cei de acasă, doar strictul necesar. Nu urmăresc ultimele știri alarmiste din lume (nici în ”viața obișnuită” nu o fac). Nu deschid televizorul din camera de hotel în care stau (nici acasă nu o fac). Nu bântui prin magazine, doar îmi cumpăr strictul necesar. Vorbesc foarte puțin cu oamenii locului unde mă duc.

Doar mă plimb, stau la soare (dacă este vreme potrivită de stat la soare), citesc și scriu. În acele zile scrisul devine o necesitate stringentă, mai necesar decât mâncatul. Am conștientizări importante, care își fac drum spre lumină, pentru că am timp și dispoziție să le privesc în față. Le-am acceptat și le dau voie să existe în spațiul meu interior. Nu le rezolv încă, dar le iau în brațe și le spun că le văd. ”Te văd! Știu că ești acolo și faci parte din mine! Nu te mai ascund sub pături groase de vinovăție, să nu te mai simt! Hai, vino la lumină!”

*

Nu a fost mereu așa. Am fost și eu o femeie care nu mergea singură decât la serviciu și la cumpărături. Am scris aici cât de moartă de frică am fost când m-am urcat singură în tren pentru prima oară. Cât de frică îmi era să fiu singură departe de casă. Îmi închipuiam că toate relele din lume se vor abate asupra mea: crize de spondilită, dureri de tot felul, cutremure, inundații, sfârșitul lumii… Și acum mai am un disconfort în prima zi.

”Am luptat cu mine și am reușit!” Da, mă credeam mare luptătoare, că am reușit să îmi înfrâng fricile. Ce iluzie…! Cu fricile nu lupți. Nici nu le ignori, ca și cum nu ar fi acolo. Ci le inviți să stea la masă cu tine. Le privești în ochi, le dai voie să existe și apoi le accepți și le integrezi. E greu. Foarte greu. Cu cât îți e mai frică, cu atât fricile se încrustează mai mult în tine. Ca niște spini care se înfig adânc în suflet. Doare un spin înfipt în tine, dar ideea de a lua un ac să sfredelești în carne să îl scoți doare și mai tare.

Când am început să plec singură, mă învârteam ca un leu în cușcă. Singură în camera de hotel, singură pe plajă, singură la o cafenea sau într-un restaurant. Nu îmi era confortabil să fiu singură. Căutam să vorbesc la telefon sau prin mesaje cu persoanele de acasă. Nu voiam să mă privesc în oglinda solitudinii. Voiam să fug de mine. Hilar… Cum poți fugi de tine însuți? Iată ce am scris în prima seară în călătoria pe care am făcut-o acum o lună, în Mangalia.

*

”Stau singură la masă într-un restaurant. În față, marea. Beau un cappucino. În jurul meu, familii, cupluri. Altă dată m-aș fi simțit tristă, singură, abandonată. Inferioară. Sunt singură la masă…

Zâmbesc. Sorb din cappucino. Nu am nevoie de nimeni ca să mă simt de ajuns. Nu sunt abandonată, niciodată nu am fost. Doar așa m-am simțit. Aveam nevoie ca cineva să îmi valideze existența. Să îmi dea o justificare că exist. Că nu trăiesc degeaba. Trebuia mereu să demonstrez că merit să exist, că cineva mă vrea prin preajmă. Că are nevoie de mine. Nu puteam exista doar pentru mine.

Îmi relaxez mușchii. Mai iau o gură de cappucino. O rază de soare iese dintre norii groși. Nu contează. Mă simt bine. Obosită, dar bine. Caut cu privirea linia orizontului, dincolo de valurile înspumate. E departe. Nu mai vreau să fug spre orizont. Sunt bine aici.

Am terminat cappucino. Fac semn chelnerului să îmi aducă nota. Nu îmi mai pasă ce crede, ce cred toți. Am băut doar un cappucino, în timp ce ceilalți în jurul meu devorează platouri întregi cu mâncare. Treaba lor.

Plătesc, mă ridic și plec. Simt că mă inundă un val de bucurie. Sunt la mare! Îmi cercetez corpul. Încă mai sunt zone în care bucuria nu are acces. Am răbdare. Va veni și timpul lor. Acum mă bucur de bucurie.”

*

În acea primă noapte am avut frisoane. De frică. Emoțiile ieșeau din mine și eu nu le-am mai împiedicat să iasă. Le-am dat voie să existe. Cu mine. Personajul creat de mine, despre mine, se destrăma.

În ultima seară petrecută în Mangalia am avut o altă conștientizare care mi-a dărâmat și mai mult falsa imagine despre mine. De undeva, din adâncul meu, a ieșit fetița respinsă de mamă, care s-a alăturat fetiței abandonate undeva, în mijlocul lumii dezlănțuite, din prima seară. Iată ce am scris.

*

”Sunt mică. Conform standardelor umane, sunt foarte mică. Ocup foarte puțin loc. Consum foarte puțin: mâncare, apă, electricitate, timpul și nervii oamenilor. Până și umbra mea este foarte mică.

În ultimii ani, de când nu mai am serviciu, ca restul oamenilor „normali”, am scăzut în înălțime și în greutate. Acum sunt și mai mică. Consum și mai puțin. Pentru că nu mai produc ceva palpabil cu sudoarea muncii mele. Sunt un parazit, conform… conform ce? Conform mentalității mele.

Mentalitatea mea spune că trebuie să fac ceva ca să merit să exist. Ce anume să fac? Ceva măreț, să descopăr leacul pentru cancer, să alin toate relele lumii. Ceva… ce nu fac. Niciodată nu am considerat că este de ajuns ceea ce fac. Ceea ce probabil înseamnă că răspunsul nu este acolo. În ceea ce fac. Ci în ceea ce sunt.

Ce sunt? Un copil nedorit, care nu a fost așteptat cu nerăbdare și iubire. Un copil care a venit într-un moment inoportun. Nu era timp și suflet pentru mine atunci. Circumstanțele erau de așa natură încât eu eram o grijă în plus în acel moment. Nu a fost nimeni de vină. Nimeni. Nici eu. Soarta? Karma? Așa a ales spiritul meu? Cine știe…

Mama mi-a spus târziu că nu m-a dorit. Credea că îndulcește „pastila” zicând că ce s-ar fi făcut ea fără mine mai târziu, în alt moment critic al vieții ei? Crescând, mama mi-a devenit indispensabilă. Era mama. Am fost dependentă de ea până a murit. Din nou, nimeni nu a fost de vină. Karma.

Iar acum… Uite, mama, ce puțin consum! Nu-i așa că merit să exist?

*

Tocmai am mâncat un biban de mare pe plită în cel mai fancy restaurant din Mangalia. Beau un pahar de pelin. Îmi place pelinul. E sincer, fără ascunzișuri. „Ăsta sunt, amar și adevărat! Take it or leave it”. Am mulțumit de 15 ori și mi-am cerut scuze că am murdărit prea multe șervețele. Cred că m-am cherchelit un pic. Paharul de vin este mare. Restaurant fancy.

Exersez abundența. Demonstrez că merit să exist. Așa, fără motiv. Chelnerul a venit de 3 ori să întrebe dacă mai doresc ceva. Restaurant fancy. Am cerut nota, că mi se pare că e ca un stalker. E o gaură în gard lângă masa mea. Poate îi e teamă că mă strecor pe acolo, mică așa cum sunt, și dispar.

Rana de respingere… masca fugarului, mic și sprinten. Cine mă mai respinge acum? Doar eu.”

*

În ultimii ani mi-am spart multe oglinzi false în care mă vedeam bună și neînțeleasă de lumea largă. Ce de iluzii! Ce de măști! Ce de frici! Ce de vinovății! Ce de pedepse! Și câte mai sunt încă nedescoperite…

Atunci când îți ascunzi adevărata față, adevărata identitate, sub măști groase de fericire, frumusețe și abundență, întreabă-te de ce o faci. Răspunsul va veni. Dacă îl lași.