Iertând, te poți bucura de viață


Distribuie

Deunăzi am fost la supermarket și am cumpărat ceva mai multe chestii decât mă simt eu confortabil să car. Am ieșit din magazin și m-am îndreptat spre trecerea de pietoni din apropiere. Șoseaua se află la vreun km de ieșirea de pe autostradă și știu că șoferilor le vine greu să se adapteze la faptul că s-a terminat autostrada și trebuie să reducă viteza nu la 50km/h, așa cum se cere în localitate, ci chiar mai puțin de atât, deoarece se apropie o trecere de pietoni semnalizată corespunzător. Dar natura umană îi face să-și desprindă mai greu pantoful de pe pedala de accelerație, așa că pietonii trebuie să aibă o foarte mare atenție la acea trecere de pietoni.

M-am angajat în traversare, cu atenție la singura mașină care se apropia, un Logan cu însemne de taxi și urme din viața mai bună pe care probabil o avusese acum vreo 20 de ani. Mă mișcam ceva mai greu decât și-ar fi dorit taximetristul. Oricât de tânără, suplă și sprintenă aș arăta… nu sunt așa. Deh, aveam sacoșă grea și articulații sacro-iliace uzate. L-am forțat să frâneze. Nu m-am băgat ca berbecele în fața lui, lăsasem o distanță sigură până la punctul de coliziune, în cazul în care ne-am fi încăpățânat amândoi să vrem să trecem în același timp. Nu am dat semne că m-aș opri să îl las să treacă, așa că a fost nevoit să frâneze.

Avea geamul deschis. Mașină veche, probabil că la ceasul construcției sale nu se inventase încă aerul condiționat. Eu aveam căști, ascultam ”Din Tainele Vieții și ale Universului”, așa că orice a strigat el către spatele meu a rămas atârnat în aer, ca o pungă murdară agățată într-un plop. I-am făcut un semn cu degetul. Nu, nu cu degetul mijlociu, așa cum ați fi înclinați să credeți, ci cu degetul mare. L-am aprobat. I-am dat dreptate. Sper ca asta să îl fi ajutat să se calmeze, să se simtă și el bine în acea minunată dimineață, așa cum mă simțeam și eu.

*

Mi se întâmplă deseori să fiu apostrofată de șoferi pe trecerea de pietoni. Nu am aparența unei bunici care are tot dreptul să se miște încet, așa că lentoarea mea este interpretată ca nepăsare, ca să mă exprim elegant. Atitudinea acelor șoferi este ca o lecție pentru mine. Să nu îi judec pe alții. Nu știu cum sunt alții, ce situație de viață, ce afecțiuni au. Nu știu dacă se simt iubiți sau dacă au pe cineva care să îi iubească. Nu știu dacă au mâncat, ce au mâncat, ce educație au.

Oricum ar arăta unii oameni sau oricât de abominabilă pare fapta de care sunt acuzați, nu e menirea mea să judec. Există instanțe mult mai îndreptățite decât mine să facă asta, aici, pe Pământ, sau mai sus de noi. Mă străduiesc să nu îmi încarc conștiința cu judecăți, intoleranță, bârfe și furie. Știu că nu îmi iese mereu, om sunt și eu. Atunci când sunt judecată de alții, îmi cer iertare de la mine, pentru că încă sunt pe aceeași frecvență cu ei, și fac tot ce pot să mă corectez.

*

Voi povesti o altă întâmplare care demonstrează că dacă nu trecem dincolo de confortul și interesele noastre, lucrurile pot degenera. Întotdeauna primim ceea ce transmitem. Dacă noi ne credem zen și oameni buni, iar viața ne aduce în cale oameni care ne agresează în vreun fel, nu suntem chiar așa de buni.

La noi pe stradă se reabilitează carosabilul și trotuarele. Știți cum e, praf, gălăgie și nervi zdruncinați. Toată vara a fost așa, cu ușoare pauze duminica. Pe lângă zgomotul inerent acestei lucrări interminabile, mai există și acela al muncitorilor. Care fac vocalize (adică urlă unul la celălalt), fac o formă de constelații familiale (adică se trimit la origini), și predau lecții de anatomie și fiziologie axate pe partea mediană a corpului (adică… înțelegeți voi).

Acum câteva zile mă întorceam acasă, turtită de căldură. Cu căștile pe urechi. Muncitorii blocaseră o porțiune de stradă și întinseseră un fir subțire undeva, puțin deasupra solului, ca un marcaj probabil. Firul acela era aproape invizibil, nesemnalizat cu nimic. Au strigat ei la mine să fiu atentă, dar eu aveam căști. ”Din Tainele Vieții și ale Universului”, desigur. M-am împiedicat. ”Păi dacă mergeți pe stradă cu căști…”. M-am înfuriat. ”E treaba mea cum merg pe stradă, treaba dumneavoastră este să vă semnalizați lucrările în mod corespunzător”.

*

Am ajuns acasă și am analizat întâmplarea. Am ajuns la următoarele concluzii. Nu a fost o furie de moment. Cu o zi înainte turnaseră ultimul strat de asfalt în dreptul casei mele. Se zdruncina casa și chiar au căzut bucăți de var din pereți. Au început înainte de 7 dimineața cu o serie de urlete și înjurături. M-am forțat să nu reacționez, să mă mențin calmă. Aparent am reușit, dar se pare că a fost un fals calm. Furia s-a acumulat în mine și a izbucnit a doua zi, în urma întâmplării cu pricina.

M-am înfuriat deoarece am văzut lucrurile doar din punctul meu de vedere. Doar aparent am tolerat activitatea ce avea loc dincolo de gardul meu. Nu am trecut dincolo de confortul meu. Pentru ei nu este ușor să lucreze cu asfalt fierbinte pe căldură de 38 de grade. De aceea au început înainte de ora 7, era un pic mai răcoare. Studiile spun că, pe caniculă, oamenii și animalele devin mai agresivi. De aceea erau mai agitați decât de obicei și au neglijat unele măsuri de siguranță. M-au avertizat vocal. Care erau șansele să treacă pe acolo un om surd sau care ascultă audiobook-uri? Am primit ceea ce am transmis. Intoleranță și neînțelegere.

*

Îmi permit pentru 5 rânduri, să vorbesc în numele oamenilor cu boli autoimune. Știți cum este să fiți judecați, nu-i așa? Că nu arăți bolnav, că ieri puteai, azi de ce nu mai poți, că ce atâtea mofturi… Știți. Și atunci voi de ce judecați? Când vă plângeți că nu sunteți înțeleși, voi de ce nu îi înțelegeți pe alții? Oameni cu boli autoimune, haideți să depunem munca de înțelegere și de iertare. De la iertare pornește vindecarea.

Să înțelegem că lumea nu se învârtește în jurul nostru și nimeni nu este obligat să ne facă pe plac. Să mulțumim atunci când primim ceva și să ne îndepărtăm fără scandal atunci când nu primim. Nimeni nu este obligat să ne dea ceva: nici statul, nici guvernul, nici patronul, nici părinții, nici copiii. Ne putem înfuria sau ne putem întrista atunci când nu primim ceva, dar să știm că nimeni nu este obligat să ne dea.

*

Legile umane spun că e ”dreptul nostru” să traversăm pe trecerea de pietoni, iar mașinile să oprească. Dacă nu se întâmplă asta, ce facem? Îi spargem geamul la mașină șoferului? Îl înjurăm? Nu. E un incident minor, nu merită să ne stricăm ziua cu așa ceva. Suntem atenți când traversăm, la fel cum suntem atenți în fiecare minut în care mergem pe stradă, să nu dăm în gropi, să nu ne împiedicăm de un cablu invizibil sau să nu călcăm într-un gunoi. Conceptul de ”dreptate” în acest caz este irelevant. Vrei să ai dreptate sau vrei să îți vezi de treaba ta și de ziua frumoasă pe care o ai?

Cu mintea și sufletul eliberate de judecată și de frământările exterioare, putem începe să facem ce este mai bine pentru noi, să căutăm remedii pentru bolile noastre, să atragem oameni buni, așa ca noi, să dormim bine noaptea și să zâmbim ziua. Ne putem bucura de viață.