Petre (alcoolism, BPOC, nevralgie Arnold)

Pe Petre l-am cunoscut acum un an, când am început să caut pe cineva care să îmi construiască site-ul de la zero, dar să conțină toate materialele mele de pe platforma gratuită, sute de rețete și articole. O muncă de Sisif (am realizat asta mult mai târziu) pe care el a făcut-o fără să se plângă. Dacă citiți acum acest articol pe acest site este meritul a doi oameni: al meu și al lui. Are o răbdare imensă și o plăcere la fel de mare să vadă lucruri de calitate ieșind din mâna și mintea lui. Dacă doriți să lucrați cu el îi puteți trimite un mail pe adresa pe3ry6us@gmail.com sau îi puteți trimite un mesaj pe whatsapp la numărul 0725 388 786.

 Petre are 47 de ani. Este alcoolic și nu se jenează să recunoască asta. Deși OMS spune de mai bine de 60 de ani că alcoolismul este o boală, și nu un viciu, în România nu este recunoscut ca atare. Dacă alcoolicii ar ști că sunt bolnavi, așa cum a făcut-o Petre, le-ar fi mult mai ușor să se trateze și să se vindece. Așa cum boala celiacă se tratează prin renunțarea totală și definitivă la gluten, așa și alcoolismul se tratează prin renunțarea totală și definitivă la alcool. Așa cum o boală autoimună afectează în timp întreg organismul, așa se întâmplă și cu alcoolismul. Alcoolismul este o boală cronică, așa cum este orice boală autoimună. Cu cât mai mulți dintre noi conștientizează asta, iar alcoolicii nu vor mai fi stigmatizați, cu atât mai mult vor avea o șansă la viață normală.

Bună😊. Cine este Petre?

Salutare! Numele meu este Petre și sunt alcoolic. Abstinent acum, am făcut 5 ani chiar luna asta😊.  Am de mic o migrenă atipică, și nevralgie Arnold.  BPOC (boală pulmonară obstructivă cronică), polidiscopatia, scolioza și  cifoza sunt alte afecțiuni care cer tribut de la mine și cu care, indiferent de dorința mea sunt nevoit să îmi împart viața….

Pasiunile mele țin de domeniul IT, am reparat/construit și lucrat pe calculator de când a apărut Windows95😊. Wow, de aproape 30 de ani… Construiesc site-uri, ajut oamenii pe partea tehnică în mediul online. Cochetez cu NFT-urile și fac voluntariat.

Iubesc muntele, dezvoltarea personală, psihologia, spiritualitatea. Și, bineînțeles, jocurile online😊.

Când s-a declanșat boala? Care au fost primele simptome? Când și cum ai fost diagnosticat?

Boala asta, alcoolismul are un handicap major în Romania. Nu este considerată boală, ci doar un viciu. Deși Organizația Mondială a Sănătății în definiția dată de mai bine de 60 de ani spune exact contrariul: Alcoolismul este o boală, nu un viciu. Este o boală progresivă, fizică și mentală, și potențial letală. La noi e tratată de ambele tabere profund superficial. Societatea arată cu degetul către alcoolici ca și cum sunt singurii „vinovați” pentru că sunt alcoolici, si nu e deloc așa. Iar de partea alcoolicilor predomină sentimentele de rușine si vinovăție. Rușine pentru ce fac în consum si vinovăție că nu se pot opri. Diagnostic adecvat pentru alcoolism în România nu există nici acum. Și nici un tratament cu adevărat adecvat.

Pentru mine, existau premisele genetice, și cred că boala a existat latent și a crescut alături de mine. Simptome au existat permanent, doar ca starea de negare te face sa NU acționezi. Renunțarea la alcool în urmă cu 5 ani a fost vitală.

BPOC-ul, descoperit și diagnosticat în perioada de abstinență, a crescut la fel, în timp. Am fumat în tinerețe, și am ignorat ca nu pot respira cum trebuie multă vreme.

Polidiscopatiile sunt de natură mecanică, dezvoltate în perioada de muncă fizică intensă, iar durerile au apărut când a încetat efectul alcoolului în organism. Diagnosticul a venit repede, defecțiunile coloanei sunt vizibile cu ochiul liber.

Cât despre migrene, „minunatele” mele dureri de cap, le am de când mă știu. Conviețuiesc cu ele si vor fi partenerele mele pana la sfârșitul vieții…

Ce tratament medicamentos ai făcut? Te-a ajutat?

Pentru alcoolism singurul tratament care are cu adevărat efect ține de abstinență. Punct.

Pentru migrena care m-a ținut de mână toată viața, am încercat din copilărie medicamentele mamei. Algocalmin, antinevralgic, paracetamol. Le luam cu pumnul. Apoi, în viața adultă am testat toată farmacia… Cu adevărat nu m-a ajutat nimic… Durerile vin și pleacă după bunul lor plac. Chiar și acum.

Cu BPOC-ul reușesc să gestionez situația în cele mai multe situații cu medicamentele prescrise. Până acum.

Iar pe partea de polidiscopatie iau aceleași clasice antiinflamatoare, la nevoie. De ajutat ajută într-o oarecare măsură.

Ai încercat și o dietă alimentară? Te-a ajutat?

Nu am încercat-o într-un mod conștient, la început. Dar cumva a venit natural.

Mulți ani mâncarea mea a constat mai mult din mâncare procesată, cu multă carne și mâncată pe fugă, la ore nepotrivite udate și din belșug cu nelipsitul alcool. Am ajuns la o greutate de peste 100 Kg.

Dieta pentru mine a însemnat o schimbare totală a stilului de mâncare.

Acum consum mult mai puțină carne, am adăugat mai mult pește, mănânc doar mâncare gătită în casă, cu multe legume și fructe, iar preferatul meu a devenit humusul😊. Mănânc la ore regulate, fără nici un fel de mâncare procesată. Ca și greutate am ajuns la 78 kg, într-o limită mai mult decât acceptabilă. Ca și concluzie, DA, dieta alimentară m-a ajutat foarte mult.

Ce altceva în afară de medicație și dietă alimentară ai încercat și te-a ajutat?

În primele luni după renunțarea la alcool, cele mai complicate aspecte țin de sevraj și de abținerea de la consum. Nu am făcut excepție de la regulă….

Sunt recunoscător soției mele care pur și simplu, pe un frig cumplit, m-a ținut de mână și am intrat pentru prima dată într-o încăpere micuță din interiorul spitalului Obregia, unde funcționează și acum un grup al Alcoolicilor Anonimi. Iar apoi sunt recunoscător grupului care pentru mine a făcut minuni la propriu. Și cred ca asta face MARE diferență. Grupul suport. Nu medicamentele, nu „voința” cum spune societatea de multe ori, nu promisiunile pe care le faci către tine sau către alții te ajută.

Doar atunci când vezi cu ochii tăi oameni care au o perioadă mai lungă sau mai scurtă în care nu au consumat alcool, începi să speri că va fi posibil și la tine. Doar când începi să înțelegi că e nevoie de o schimbare totală a stilului de viață și îl vezi aplicat la alți oameni ai curajul să încerci. Și de aici a început tot ce a urmat….

De atunci, de 5 ani, am încercat multe remedii care să mă ajute. Am rămas constant cu anumite practici, și le-am integrat ca obiceiuri.

Fac cât pot de des kinetoterapie și exerciții radio taiso pentru stimularea nervului vag. Chiar dacă nu reușesc sa fac exercițiile corespunzător, mă străduiesc cât pot de mult.

Lucrez la partea de traume, am făcut câteva cursuri pe partea asta, fac diverse terapii. Încă am mult de lucru, dar știu și văd că mă ajută.

Fac exerciții de respirație constant, meditație, manifestarea recunoștinței.

Totul a devenit un proces, din care, în 5 ani, pot spune ca am făcut primul pas. Ca traseul unui EKG. Sunt conștient ca urmează mulți alții. Dar a renunța NU este o opțiune.

Sunt multe cauze ce pot duce la declanșarea unei boli. Care crezi că sunt acestea în cazul tău?

La mine cred ca a fost potențată încă dinainte de a mă naște. Conjunctura a fost una favorabilă pentru asta, Tata alcoolic, negând toată viața lui ca ar avea o problemă cu alcoolul – partea genetică prezentă foarte activ. Născut prematur, nedorit, cu o mamă de nici 16 ani, cu mai puțin de 1kg la naștere, „trăind” într-un glob de sticlă primele 6 luni din viață.

Lucrurile au continuat în copilărie, unde am început să beau mai mult sau mai puțin ocazional, printre multele zile de muncă cot la cot cu tatăl meu, într-un stres fizic și psihic greu de suportat pentru un copil. Înjurat și făcut prost zi de zi, umilit permanent în moduri greu de imaginat, privat de viața de copil. La standardele de acum probabil ca aș fi stat într-un centru de minori, iar tata decăzut din drepturile părintești. Dar atunci, în vremea comunismului, erau multe lucruri acceptate tacit de societate…

Am plecat de acasă la 18 ani, am venit în București la facultate și speram ca lucrurile să se rezolve. Nepregătit în niciun fel către o viață de adult, am făcut toate greșelile pe care le puteam face, iar alcoolismul a mai pus multe cărămizi la viața mea. An după an, într-o stare de inconștiență față de propria persoană și față de cei din jur, am ajuns cu 5 ani în urmă la fundul gropii…

Pana acum 5 ani tot ce încercam era să am mereu o sticlă de alcool pe lângă mine care să mă ajute în orice fel de situație. Pentru el, măritul alcool, am pierdut aproape totul. Relațiile, prietenii, familia, sănătatea. Am rămas singur. Singurul om pe care îl mai am lângă mine acum, din viața de alcoolic este soția mea, căreia îi sunt recunoscător pentru tot ce făcut pentru mine. Înainte și după.

Și cred ca acesta a fost momentul diagnosticării adevărate.

Momentul conștientizării că am în față o boală necruțătoare, „câștigată” după o lupta cu mine însumi și cu imaginea tatălui persecutor, care a durat peste 40 de ani…

Momentul în care conștientizezi că ai doar 2 variante: renunțarea la alcool și începutul unei  vieți noi, indiferent cât de greu este asta, sau trecerea în neființă. Nu exista cale de mijloc.

Și am ales renunțarea la alcool.  Am ales să fac asta și, după 5 ani pot spune că merită efortul. Chiar dacă vine la pachet cu multe, multe provocări.

Ai atins un echilibru? Cum arată o zi din viața ta astăzi, ce alimentație și ce stil de viață ai?

Echilibru…. Pentru mine e ca un dans pe sârmă. E un cuvânt cu multe semnificații pentru mine. Dacă înainte echilibru însemna o sticlă cu ceva alcool în ea care să amorțească ființa, temerile, frustrările și nereușitele, astăzi jonglez printre situații și trăiri, printre emoții și dureri, printre fel de fel de voci interioare și aspecte ale  vieții reale. Din punctul ăsta nu știu dacă sunt cel mai în măsura să vorbesc despre echilibru.

Doar că zilnic, sunt recunoscător că Universul mi-a dăruit o nouă zi în care sunt viu😊.

Zilnic sunt recunoscător pentru acei oameni pe care Universul a considerat că sunt oportuni să apară în viața mea.

Zilnic îmi dau silința să fac cât mai multe din lucrurile pe care mi le-am propus și pe care mi le-am asumat să le fac, câteodată cu un efort supraomenesc. Și reușesc mai mult sau mai puțin. Și mulțumesc cu recunoștință pentru tot ce am făcut.

Zilnic mă străduiesc sa fiu de ajutor celor care au nevoie de mine. Și ajut fără să judec.

Zilnic îmi îndrept atenția, atât cât pot, către lucrurile pe care le am de îmbunătățit la mine, citind, învățând, participând la diverse seminarii și cursuri, discutând.

Zilnic, pun un mic fragment  să devin o versiune mai bună a mea.

Pe mine mă ajută mereu un citat celebru care zice cam așa: Să te gândești sănătos atunci când ești înconjurat de apariția bolii, sau să te gândești prosper atunci când în jurul tău este aparentă sărăcie cere multă putere, dar cel care dobândește această putere devine un MAESTRU AL MINȚII, poate învinge soarta și poate avea ceea ce își dorește. – W.D. Wattles. Mă aplec mereu asupra lui atunci când durerile devin insuportabile zile întregi. Când credința, nădejdea și dragostea stau să cadă din locul lor din cauza neputințelor mele fizice sau din cauza lipsurilor materiale. Și chiar dacă am momentele mele de slăbiciune și neputință, mă ridic și merg mai departe.

Dacă din ce am zis mai sus e ceva care seamănă cumva cu un echilibru, îl putem numi și așa…

Alimentația este una foarte conservatoare. Mâncăm majoritatea absolută gătit în casă, foarte simplu, nu rețete complicate sau cu multe ingrediente, am renunțat la lactate cu totul, iar carne mâncăm doar ocazional. Fără băuturi dulci sau carbogazoase și fără alcool.

Ce ți se pare cel mai greu, referitor la menținerea unui stil de viață sănătos și a unei vieți funcționale?

„Acum, dar, rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” 1 Corinteni 13:13

Știu, ai zis unul și eu am menționat trei. Și am mai pus și un citat😊.

Doar ca în contextul pus mi se pare relevant și cumva totul este interconectat.

O să le iau așa sumar, pe rând.  

Credința că totul are un scop, un sens, cel mai adesea mai presus de înțelegerea imediată, mie personal îmi creează o stare care mă face să merg mai departe și să fac lucrurile care știu că mă ajută, chiar dacă la nivel fizic sau mental sunt blocat. Pot rămâne așa o perioadă, dar credința îmi dă ocazia să mă redresez.

Nădejdea nestrămutată că Universul îmi aduce în viața mea lucrurile care mă ajută să progresez, chiar dacă mie mi se par rele, mă menține atent și îndreptat către soluții.

Dragostea, față de mine, față de oameni și față de Univers îmi creează premisele să văd cu adevărat cine sunt, ce am de făcut pe acest pământ și să  rămân recunoscător.

Și asta mi se pare cel mai greu. Să gândesc sănătos atunci când sunt înconjurat de apariția bolii, să am dragoste față de mine chiar și atunci când nu pot face nici cele mai mici lucruri, să iubesc oamenii așa cum sunt ei, fără să îi judec, să fiu recunoscător. Și cred că atâta vreme cât pot face asta viața mea va rămâne funcțională.

Ce sfat le-ai da unor oameni care abia au fost diagnosticați cu o boală cronică sau autoimună? Cum i-ai încuraja?

În ultimii ani, am vorbit cu mai multe persoane autoimune. Am alături o soție minunată, autoimună (n.a. Renata, a cărei poveste ați citit-o acum câteva săptămâni). Fiecare om este diferit. Dar nu am întâlnit pe cineva care a primit senin un astfel de diagnostic. Viața se schimbă. RADICAL.  E nevoie să ținem cont de aceste schimbări. E nevoie să fim informați corect cu privire la afecțiune. A început și la noi să existe informație în spectrul ăsta, care ne ajută să înțelegem ce ni se întâmplă. Dacă nu am avut timp de noi până acum, avem nevoie să devenim mult mai prezenți în viața noastră.

Vindecarea din punctul meu de vedere este un proces care vine din interior către exterior. Nu putem separa sufletul de corpul nostru. Nu putem separa afecțiunile fizice de durerile sufletești. Ele sunt toate acolo, așteptând vindecarea. Avem nevoie de soluții concrete pentru asta. E nevoie de timp și perseverență să găsim o cale a noastră.

Partea bună este că există viață și după diagnostic. Sunt multe exemple de oameni care au renăscut.

Dacă ar fi să spun totul într-o singură frază ar suna cam așa: Viața nu se oprește atunci când primești un diagnostic, ci atunci când acceptăm fatalitatea lui. Refuzați fatalitatea, informați-vă, căutați soluțiile potrivite, rescrieți-vă  viața după noile reguli. Credința, nădejdea și dragostea să nu vă părăsească.