Acum vreo 20 de ani eram în tramvai cu niște colege de serviciu. Veneam de la un curs de perfecționare, eram destul de gălăgioase, povesteam și râdeam, când de mine s-a apropiat o femeie între două vârste. ”Oana?”. ”Da”, răspund eu, străduindu-mă să îmi amintesc de unde o cunosc. ”Sigur nu îți amintești de mine”, a răspuns ea întrebării mute din privirea mea. ”Sunt educatoarea ta de la grădiniță”. ”Și m-ați recunoscut după 25 de ani?! Aveam 5-6 ani atunci.” ”Ți-am recunoscut zâmbetul”.
Atâta timp cât mai putem zâmbi, cauza nu-i încă pierdută (W. Shakespeare).
Stomatologul meu spune că am un zâmbet gingival. Așa este descris în literatura de specialitate un zâmbet larg, care îți dezvelește dinții în totalitate și o porțiune din gingie. Expunere. Deschidere. Încredere. Compasiune. În lumea animalelor dezvelirea dinților înseamnă agresivitate sau supunere, dar la oameni semnifică bucurie și o stare bună de spirit. Știați că zâmbetul se poate învăța? Da, poți învăța să zâmbești așa cum înveți să scrii. Zâmbetul te face mai atrăgător, eliberează neurotransmițători care te fac să te simți bine, atât fizic, cât și psihic, te ajută să te înțelegi mai bine cu oamenii… Te face un om mai bun.
Zâmbește, chiar dacă zâmbetul tău e trist, pentru că mai trist decât un zâmbet trist e faptul de a nu mai ști să zâmbești (M. Gandhi).
După ce mama a murit mult timp nu m-am putut uita în oglindă. Ultima oară când am văzut-o, pe patul de la reanimare, era intubată. Nu am putut vorbi cu ea, nu mi-am putut lua la revedere. Doar m-a privit. Cu ochii ei de aceeași culoare și formă ca ai mei. După aceea când mă priveam în oglindă vedeam ochii ei, nu pe ai mei. Pentru 6 luni m-am transformat în ea. Rudele și cunoscuții îmi spuneau că se cutremurau când mă vedeau, semănam prea mult cu ea atunci. Îi preluasem gesturile, mersul. A fost modul meu de a refuza să mă despart de ea. Și nu zâmbeam.
După 6 luni am avut un vis. Eram noi două pe vârful unui deal. La picioarele noastre se întindea o cărare căreia nu îi vedeam sfârșitul. Mama mi-a arătat cărarea și mi-a spus: ”Vezi cărarea asta? Mergi pe ea și vei ajunge unde trebuie”. M-am uitat în direcția pe care mi-o arăta, iar când mi-am întors privirea către ea, dispăruse. Așa și-a luat mama la revedere de la mine și m-am putut desprinde de ea. Și am reînceput să zâmbesc.
Nu plânge că s-au dus zilele luminoase. Zâmbește că ele au existat (Confucius).
Au fost și alte perioade în care nu am zâmbit. Perioade cu dureri fizice sau sufletești. Perioade în care am pierdut oameni apropiați. Perioade în care nu mai credeam în nimic. Apoi am început să înțeleg că nimic nu e aici să rămână pentru totdeauna, că singura constantă în viață este schimbarea, că fiecare trăiește așa cum își așază, că singurul regret în viață ar trebui să fie nu pentru ceea ce ai ales să faci, ci pentru ceea ce nu ai făcut, din frică sau din comoditate, că cel mai de preț bun este libertatea… și zâmbetul.
Cerul i-a dăruit omului, spre a-i recompensa toate greutățile, trei lucruri: speranța, visul și zâmbetul (I. Kant). Nu le pierde.