Platon ne îndemna acum 2000 de ani să folosim timpul nostru cu înțelepciune, pentru că este singurul bun care ne aparține cu adevărat. „Nu este puțin timpul pe care îl avem, ci mult cel pe care l-am pierdut”. El ne spunea să alegem cu grijă cum ne cheltuim timpul, căror activități și căror persoane ne dăruim bunul nostru cel mai de preț.
Stabilește-ți limitele
Spuneam deunăzi într-un cerc restrâns că oamenii ți se urcă în cap dacă îi lași. Oricine: partener, copil, prieten, orice persoană apropiată. Unii au fost indignați de afirmația mea, alții au mustăcit. Da, nimeni nu știe unde îți sunt limitele dacă nu le semnalizezi corespunzător.
Colegii s-au învățat că tu speli cănile de cafea în fiecare dimineață, pentru că nu le-ai comunicat în cuvinte că asta nu îți place. Poate ai bombănit tu ceva și ai trântit în mod demonstrativ câteva căni. Dar nu le-ai spus în mod asertiv că ai spălat tu cănile în anumite zile pentru că ai observat că ceilalți au mai mult de lucru și ai vrut să ajuți, dar nu vei face asta mereu.
Partenerul s-a obișnuit că tu prepari zilnic micul dejun. I se pare normal să faci asta dacă niciodată nu i-ai comunicat calm că ai dori să împărțiți această îndatorire. Dacă i-ai trântit farfuria în față și ai urlat la el, el nu a priceput decât că ai ceva cu el, dar nu și ce anume.
E în natura umană să ne întindem „teritoriul” și pe parcela celuilalt, dacă acesta nu are limitele bine stabilite. Toți facem asta, într-o anumită măsură. Asta nu ne face răi, ci… oameni. Nu datorăm nimănui nimic, dar nici alții nu sunt datori să ne satisfacă pe noi. Așa că dacă vrem ceva de la ceilalți ar fi frumos să deschidem gura și să comunicăm. Ai putea fi uimit că ceilalți habar nu aveau ce dorești de la ei și că sunt fericiți să îți facă pe plac. Sau nu, dar asta e altă discuție.
Oricare ar fi deznodământul, doar așa putem înceta să mai pierdem timpul, al nostru și al altora. Dar noi vrem să fim buni, să nu îi supărăm pe alții, așa că nu spunem nimic.
Fii bun… cu tine
Avem tendința să încadrăm totul în bun sau rău. Nu e vina noastră, așa am fost învățați să gândim. Ni s-au impus niște tipare, ni s-a limitat capacitatea proprie de procesare a faptelor. Ni s-a spus să fim ”buni”, să îi ajutăm pe alții, chiar în detrimentul nostru. Suntem ”răi” dacă ne gândim în primul rând la sănătatea noastră și refuzăm anumite îndatoriri.
Dacă ne neglijăm pe noi suntem nefericiți. Suntem obosiți, suntem bolnavi, suntem frustrați. În vremurile noastre suntem îndemnați să ne întoarcem atenția de la noi și să petrecem tot mai mult timp ocupându-ne de alții, privind ce fac alții, dăruind altora părți din noi, „împuținându-ne” pe noi ca să îi întregim pe alții.
Oare dacă fiecare dintre noi s-ar ocupa mai mult de persoana proprie nu ar fi mai puțini oameni neajutorați care ar avea nevoie de ajutor? Nu am fi noi o lume plină de înțelepți care ar trăi în armonie și egalitate? Nu ne-am petrece timpul împreună împărtășind din preaplinul nostru, în loc să ne punem într-o poziție de superioritate, că avem de dat, sau de inferioritate, că vrem să ni se dea?
Hai să fim buni în primul rând cu noi înșine. Hai să ne petrecem timpul nostru prețios având grijă de noi, împlinindu-ne, dăruindu-ne, bucurându-ne de compania noastră.