Azi vânzătoarea de la aprozar mi-a spus bucuroasă că de mâine intră în concediu pentru 2 săptămâni. Eu i-am urat concediu plăcut, nu ca cel de acum un an, când și-a rupt piciorul cu o zi înainte să intre în concediu sau ca cel de acum 2 ani, când și-a rupt un deget. Mi-a spus că a observat și ea ”obiceiul” de a-și rupe ceva chiar înainte să intre în concediu și s-a gândit mult la asta. Am văzut că îi era frică să nu își rupă iar ceva și am întrebat-o ce crede că s-a întâmplat. Mi-a răspuns că ea își dorește foarte mult să se odihnească în concediu, pur și simplu să zacă în pat fără să facă nimic, dar familia vrea să călătorească, să viziteze locuri. În ultimii ani înainte de a intra în concediu și-a dorit așa de mult asta și și-a exprimat dorința cu atâta năduf, că aceasta i s-a îndeplinit. Adică a stat în pat, cu piciorul în ghips și s-a uitat la televizor până s-a plictisit. Universul îți dă întotdeauna ce ceri din tot sufletul, iar în cazul ei a fost odihnă totală în concediu. Sigur, nu la un picior rupt s-a referit ea, dar amănuntul acesta a rămas la latitudinea Universului. Altfel cum putea să îi îndeplinească dorința, dacă ea nu era în stare să deschidă gura și să vorbească cu familia: ”familie, eu nu vreau să umblu pe coclauri, sunt ruptă după un an de muncă și nu îmi doresc decât odihnă. Ia mergeți voi unde vreți, eu rămân acasă cu cățelul”. Pentru că până la urmă exact așa s-a întâmplat, dar nu pentru că și-a exprimat ea dezacordul cu familia, ci pentru că a avut un motiv material, plauzibil, de neînlăturat: și-a rupt piciorul, iar în alt an doar un deget.
Îmi amintesc că și mie mi s-a întâmplat ceva asemănător. După o perioadă aglomerată mi-am exprimat cu la fel de mult năduf dorința să zac în pat o săptămână, ca să mă pot odihni. Am fost auzită, iar a doua zi m-a lovit o viroză puternică, 3 zile nu am mâncat nimic și nu am ridicat capul de pe pernă, și am avut nevoie de încă 4 zile ca să mă pun pe picioare. O săptămână, exact cum mi-am dorit. De ce s-a întâmplat așa? Pentru că în perioada aceea aglomerată neglijasem alte îndatoriri și sigur nu m-aș fi odihnit, așa cum îmi doream, ci aș fi făcut alte treburi.
Ați auzit probabil de legea atracției, cele două situații de mai sus sunt un bun exemplu. Fata de la aprozar și cu mine am atras, prin puterea gândurilor, sentimentelor și cuvintelor, fix ceea ce ne-am dorit. Dar Universul știa că noi nu am fi putut duce la îndeplinire aceste dorințe, așa că ne-a ajutat. Știți cum se spune: fii atent ce îți dorești, că s-ar putea să se îndeplinească. Noi nu ne-am dorit un picior rupt și o viroză, ci odihnă, și cum nu am fost în stare să ne dăruim singure acea odihnă, ne-am folosit fără intenție de legea atracției. Și ni s-a dat.
Este greu, dar nu imposibil, să folosești legea atracției când ești mulțumit, fericit și toate merg bine. Nu ai aceeași forță pe care ți-o dă disperarea, neputința, extenuarea. Când toate merg bine nu îți dorești nimic, ce ți-ai mai putea dori? Dar când îți dorești din disperare și durere nu poți atrage decât disperare și durere. Pentru că atragi ceea ce ești, ceea ce ai deja. Atragi doar situații din palierul tău de energie, de la tine din cartier, cum ar veni. Dacă tu nu știi să te odihnești, să stai pe canapea fără să faci nimic decât când te doare ceva sau pici de oboseală, cum te poate face Universul să te odihnești? Te-ar măcina vinovăția că stai degeaba (în cazul meu) sau nu ai putea spune soțului și copiilor că nu vrei să cutreieri prin munți (în cazul fetei de la aprozar). Așa că înainte să ne dorim cai verzi pe pereți ar fi bine să ne asigurăm că avem unde să îi ținem și cu ce să îi hrănim.