Cum ar fi dacă la întrebarea idio… neinspirată „pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata?”, copilul ar răspunde „pe mine”? La vârsta copilăriei suntem în faza de învățare, de acumulare, până la această întrebare copilul nici nu știa că poate iubi „mai mult” pe cineva. Dar dacă un adult spune asta înseamnă că așa e, așa că începe să se întrebe oare pe ce criteriu aș putea iubi „mai mult”? Îl pot iubi mai mult pe tata că mă lasă la calculator, în detrimentul mamei care mă pune să îmi fac lecțiile? Sau pe mama care mă îndoapă cu prăjituri și să îl iubesc „mai puțin” pe tata, care mă obligă să alerg prin parc?
Acesta este doar unul dintre exemplele prin care adulții îi învață pe copii neiubirea. Iubirea nu are grad de comparație sau condiționări. Nu putem alege pe cine iubim mai mult. Nu putem iubi doar dacă celălalt îndeplinește anumite criterii sau altfel mutăm oferta în altă parte. În copilărie învățăm neiubirea. Și tot atunci începe și neiubirea de noi. Ne iubim dacă suntem înalți, supli, deștepți, câștigăm bine… Sau ne iubim pe bucățele. Ne iubim ochii pentru că sunt albaștri, dar nu ne iubim picioarele, pentru că au celulită.
*
O prietenă îmi povestea că în urmă cu ceva ani își ura abdomenul. Că nu e plat și tonifiat, are un pic de rotunjime și nu se reliefează musculatura. Așa de mult îl ura, că nici nu își observa picioarele lungi și zvelte, brațele elegante, cu degete și încheieturi fine, pe care orice inel și brățară se așază frumos, ochii expresivi cu gene lungi. Nu, pentru ea nu exista decât abdomenul imperfect.
Până când a avut nevoie de o operație de urgență. Abdomenul acela imperfect se umpluse cu sânge de la o hemoragie internă. Ore, chiar minute au despărțit-o de moarte. Când și-a revenit după operație și i s-a spus că e salvată și-a privit abdomenul bandajat și și-a dat seama cât de mult îl iubește. Cât de mult se iubește întreagă și imperfectă.
*
Când eram tânără îmi uram picioarele. Îmi era rușine că sunt grăsuțe și cu celulită și purtam doar pantaloni largi și fuste lungi până în pământ. M-am îmbolnăvit de spondilită și le-am urât și mai mult pentru că după ce că erau urâte deveniseră și neputincioase, mă dureau și șchiopătam. Am avut nevoie de ani și ani în care să încep să mă iubesc. A fost un proces lung și dureros, un proces care nu s-a încheiat.
Am învățat să îmi iubesc picioarele așa cum sunt, nu mai am nicio problemă să port rochii scurte și pantaloni mulați, sunt conștientă că e o fericire să ai picioare care să te poarte unde dorești, că suntem un întreg în care fiecare părticică are rostul ei, că cei care posedă toate părticelele nu sunt neapărat cei mai fericiți, iar fericirea nu vine din ceea ce considerăm noi că e frumos la corpul nostru.
*
Atunci când ne iubim și acceptăm, părțile corpului nostru se mulează după iubirea noastră. Adică dacă ai 150 de kg și spui „dar eu mă iubesc și așa” poți să fii sigur că de fapt nu te iubești. Dacă te iubești vei găsi o metodă să slăbești fără să te chinuiești, să te supui la cure de înfometare sau să îți culegi limba de pe jos la fitness. Întotdeauna există o soluție. Doar că această soluție nu vine atunci când ești în stare de încrâncenare, disperare sau ură. Întâi trebuie să te iubești, nu pentru CUM ești, ci pentru CE ești. Nimeni nu e perfect alcătuit fizic. Și ce e de fapt această perfecțiune? Cine stabilește standardul pentru perfecțiune? Și de ce ne-am dori să ne potrivim într-un șablon? Să fim copii la indigo?
Când îți supui corpul la chinuri ca să arăți mai bine (cure de slăbire drastice, antrenamente dure, operații estetice dureroase și riscante) este același lucru cu mâncatul în exces, dependențele de substanțe sau zăcutul pe canapea. Acționezi asupra ta cu neiubire. Și ghici ce? După ce vei atinge greutatea ideală, pachetele de mușchi dorite, vei avea sânii cupa D sau nasul de forma corect adaptată la geometria feței tale, nu vei fi mai fericit. Doar vei avea niște articulații slăbite de efort, anemie severă, o gaură mare în buget sau organismul slăbit de anestezie în urma unei operații nenecesare.
*
Iubirea de sine nu va veni dacă arăți perfect. Dacă te iubești vei avea un corp armonios, nu perfect. Vei observa strălucirea din ochi și luminozitatea zâmbetului, nu imperfecțiunea nasului. Vei observa curbura feminină a șoldului, nu grosimea gleznelor. Vei observa zveltețea genunchilor și armonia degetelor, nu rotunjimea abdomenului. Oamenii vor simți că ești în armonie și te vor admira, dar dacă doar arăți perfect, te vor invidia. Vrei să fii admirată sau vrei să fii invidiată? Admirația umple de energie pozitivă și pe cel admirat și pe admirator, în schimb ce invidia aduce energie negativă.
Adulții din copilăria noastră ne-au învățat neiubirea, dar e de datoria noastră de actuali adulți să corectăm asta la noi. Nu ajută cu nimic să arătăm cu degetul, nici pe noi, nici pe alții. Părinții, bunicii, educatorii noștri au făcut ce au știut ei mai bine la vremea aia. Nici ei nu erau perfecți, cum nici noi nu suntem acum. Poate nu erau nici armonioși, dar asta nu e treaba noastră. Treaba noastră suntem noi.