Am ales să postez pe blog și pe pagina de Facebook doar materiale originale. Poate nu sunt cele mai elaborate mâncăruri, cele mai măiestrite poze, cele mai țanțoșe farfurii, sau pozele cu mine nu sunt făcute de un fotograf profesionist, dar asta sunt eu, mă reprezintă.
Mă urmăriți în număr din ce în ce mai mare, iar asta mă motivează să învăț lucruri noi pe care să le împărtășesc cu voi, pentru că vreau să inspir oamenii, nu să fie ca mine, ci să pășească outside of the box, să îndrăznească să creadă că lucrurile pot fi și altfel decât așa cum ni se spune să credem. Să pășim împreună. Mă bucur când îmi împărtășiți din experiența voastră, de la fiecare dintre voi învăț câte ceva. Observ când mă taxați pentru vreo postare nereușită. Știu că uneori e doar Facebook-ul care nu vrea să mă distribuie pentru că nu îmi promovez postările cu bani, dar de cele mai multe ori sunteți voi care îmi reperați autenticitatea sau lipsa ei. Sunteți oglinda mea.
*
Deunăzi priveam cum un pescăruș a prins un peștișor. Imediat mintea mea a gândit: „Săracul peștișor, ce-o fi în sufletul lui…”. Apoi pescărușul s-a dus pe mal să mănânce peștișorul, iar un alt pescăruș s-a năpustit spre el să i-l fure. Mintea mea: „Nesimțitul! Cât e de neetic!”. Mintea noastră tinde să raporteze la noi înșine toate ființele și întâmplările din jur. De unde să știu eu ce simte peștișorul? Nu are aceleași „organe de simț” ca și mine. De unde să știu eu ce e etic sau nu în lumea pescărușilor?
De ce mintea mea a tins să fie de partea celui pe care îl socotea victimă în acel moment, iar primul pescăruș a fost socotit „asupritor” și „asuprit” în decurs de un minut? Am fost autentică în primul moment, atunci când am judecat. Dar în momentul în care mi-am dat seama că am greșit judecând, mi-am manifestat autenticitatea, dar și curajul, recunoscând greșeala față de ceilalți, față de voi, prin acest text, și mai ales față de mine însămi.
*
Ne prezentăm fals în fața celorlalți, punând poze retușate cu noi sau despre noi, arătăm doar o latură a noastră pe care o considerăm favorabilă, pentru că ne e frică de judecata altora despre noi. Ne suprimăm autenticitatea. Vrem să ne încadrăm în tiparele acceptate de societate. Dar guess what? Nu de judecata altora ne e frică, ci de judecata noastră despre noi. Deoarece nu ne place ce vedem în oglindă, ne creăm o oglindă falsă. Ia uite, lume, ce frumoși suntem, ce deștepți, bogați, ce case, vacanțe, mașini avem.
Ce înseamnă autenticitatea? Să știi cine ești și să te accepți așa. Să nu deformezi oglinda. Să accepți că mâine vei fi tot tu, dar altfel, iar poimâine tot tu, schimbat. Să îl accepți și să îl ierți pe acel „tu” de ieri, de acum un an, zece… Să fii împăcat cu tine.
Dacă ești autentic nu ai nevoie să „lupți” pentru nimic. Viața vine senină, pentru că o accepți, cu tot ce este și va fi. Te doare la bașcheți că oglinda arată riduri și fire albe, că buletinul îți spune că te-ai născut cândva, în secolul trecut, că energia e la cote de avarie, că plouă afară când ești în pantofi de velur, că s-a stricat aragazul chiar când voiai să bagi tava cu friptură… Asta e viața. Vine… și trece.
Când ești autentic în felul acesta nu-ți mai pasă de ce zic alții. Știți de câte ori în viață mi s-a spus „pitico”? Atunci când eram mai tânără mă revoltam: „Ia uite ce nesimțit!. Sau atacam: „Bine că ești tu deștept și înalt!”. Acum zâmbesc drăgălaș: „Da, sunt mică și drăguță”. Sau „Esențele tari se țin în recipiente mici”. Nu mă mai deranjează, pentru că mă accept așa. Dacă ceva mă revoltă în comentariile celorlalți înseamnă că eu nu am integrat și acceptat acel ceva. Mă analizez până conștientizez.
*
Am început să scriu textul acesta cu gândul la articolul pe care vi l-am promis: „Codițe și blugi rupți la vârsta mea”. Actul de identitate spune că îmbătrânesc. Corpul meu îmi spune același lucru. Asta e greu de acceptat. Dar se întâmplă, e viața. Când voi înceta să „lupt”, să mă revolt, să aburesc oglinda, înseamnă că acceptarea și integrarea au venit. Și voi merge înainte în felul meu, fără să mă înscriu în tipare și fără să îi judec pe alții dacă o fac. Pentru că știu că atunci autenticul din ceilalți, mult, puțin, cât o fi, va recunoaște și va accepta autenticul din mine. Nimic nu „trebuie”, orice luptă și revoltă e inutilă, iar fiecare avem drumul nostru, întâi singuri și apoi împreună.