Când sunt plecată nu car laptopul cu mine și postez doar pe pagina de facebook. Am strâns gândurile „la cald” postate de mine în călătoria din iunie în Mangalia.
6 iunie 2020
Să vă povestesc ce mi s-a întâmplat în prima seară în Mangalia. Mă întorceam eu ambetată de culorile apusului pe care le admirasem între mare și Balta Mangaliei, după 17 km de mers pe jos, încărcată cu cumpărături, pe scurt, eram ruptă.
Apropiindu-mă pe orbecăite de hotel, că în Mangalia și iluminatul stradal e în renovare, ca toată partea dinspre mare a orașului, văd lipite de ușa de la intrare în hotel, pe dinauntru, 2 femei și 2 fetițe, parcă dând să iasă, dar nu prea. Și cum mă apropiam eu ca un puf de păpădie turtit de oboseală le văd că fac ochii mari.
Până să mă dumiresc, din întuneric iese un câine mare și, lătrând, se repede la mine și îmi pune labele din față pe umeri (v-am zis că era mare, iar eu sunt croită cu economie de material). Mi-am încordat puținii mușchi pe care îi mai aveam funcționali la ora aia ca să nu mă arunce pe asfalt și i-am servit replica genială: ”ce vrei, măi cățel?”.
Eu nu mă sperii de câini. Am fost mușcată de 2 ori în tinerețe și pentru un timp mi-a fost teamă. Dar mi-a trecut.
Să revenim. După ce cățelul s-a convins că nu îmi e frică și nici prea inteligentă nu sunt la ora aia, a coborât de pe umerii mei și a început să țopăie de nebun în jurul meu. Nici el nu avea toate țiglele pe casă. Așa că am devenit cei mai buni prieteni.
7 iunie 2020
Când plec singură pe coclauri cea mai mare frică a mea nu e că mă atacă cineva sau că mă rătăcesc. Ci că aș putea avea o criză: de spondilită, de astm, de rinichi, de burtă, de enterocolită sau ce alte boli mai am sau am avut.
Dar știți ce? Niciodată nu am avut nici cel mai mic discomfort, în afară de febră musculară de la atâta mers. Nimic. Nada. Atunci când nu ești într-un mediu familiar ești mai prezent, mai alert, simțurile nu se lenevesc și nu se lasă acaparate de “gunoaie”. Spiritul tău e acolo cu totul, iar trupul e doar un instrument al său. Spiritul nu se încurcă cu frici și victimizare. El e acolo să simtă și să învețe și privește spre viitor ancorat în prezent, iar trecutul există doar ca să învățam din el, nu să ne temem.
*
Spiritul nu are vârstă, iar atunci când călătorești trupul are vârsta pe care i-o atribui. Fără regrete, fără resentimente, fără dureri. Departe de casă și rutina zilnică te resetezi. Faci lucruri pe care nu te credeai în stare și în putere să le faci. Astfel înveți despre tine.
Când ești în energia confortabilă a casei tale și a celor dragi e o dulce leneveală, un dulce confort, o dulce familiaritate, indiferent dacă tu consideri că ai “o viață bună” sau “o viață rea”. E confortabil. Cunoști toate acele tabieturi, acel trafic infernal, acele vase și rufe murdare care nu se mai termină, acel șef insuportabil. Le știi. Dar când pleci trebuie să fii alert la toate acele lucruri și locuri noi, să te descurci printre ele cu puținele obiecte familiare pe care le ai cu tine. Devii creativ. Și mai înveți ceva despre tine.
8 iunie 2020
Când plec singură prin țară, tot ce am e într-un rucsac. Să nu vă închipuiți că este vorba de un rucsac de alpinist, dacă îmi pui 10 kg în spate m-ai îndoit. Am un rucsăcel cuminte, mic. Așa că gândesc bine cu ce îl populez: strictul necesar de haine și cosmetice, o pereche de încălțăminte de schimb, câteva chifle de mei și un briceag. Da, am văzul serialul cu McGyver. Cu briceagul ăla mi-am pregătit azi micul dejun pe o farfurie improvizată dintr-un ambalaj de șuncă de Praga. It’s a new day… but a late start. Ieri am mers 17 km.
9 iunie 2020
Când călătoresc cu soțul meu sau cu un grup de prieteni îmi e greu să țin pasul cu ei, nivelul meu de energie trebuie să se acordeze la al lor, iar nivelul meu de energie face ce vrea mușchii lui, adică lenevește. Dacă sunt singură îmi dozez energia cum vreau, mă odihnesc când simt nevoia. Am cărat rucsacul ăsta toată ziua și nu m-am simțit deloc obosită seara. Pentru că am mers în ritmul meu de melc je m’en fiche-ist.