…Dar numai dacă reușești să depășești programele limitative pe care le ai încastrate în ”sistem”. Acum aș dori să vorbesc despre unul dintre aceste programe: trebuie să fii eficient non stop, să te miști repede ca să îi mulțumești pe ceilalți. Să nu pierzi oportunitățile, să nu fii leneș, să fii perfect.
Dar ce să vezi? O boală autoimună te încetinește, nu doar prin durere, ci și prin oboseală. Eu simt nevoia să mă odihnesc mai mult decât restul oamenilor normali, sănătoși. Mult timp m-am simțit vinovată pentru asta. Am tras de mine, uneori până la epuizare, ca să intru și eu ”în rândul lumii”. Mi se părea că ceilalți se uită cu reproș la mine pentru că nu reușeam să îmi îndeplinesc task-urile rapid, că mă mișc prea încet. Probabil că nu doar mi se părea mie, ci chiar așa și era. Și cu cât mă străduiam mai mult să mă mișc mai repede, să stau alertă mai mult timp, cu atât mai multă energie cheltuiam și eram și mai ineficientă. Frica și vinovăția sunt cei mai mari cheltuitori de energie, iar la un autoimun energia e și așa pe sponci.
Care este reversul fricii și vinovăției? Acceptarea. Acceptarea situației de fapt și conștientizarea că așa stau lucrurile și nu altfel. Că trebuie să-mi aranjez viața cum știu eu că e bine pentru mine, nu cum e întipărit în ”programul” meu sau al celorlalți. Să nu credeți că e ușor să depășești un program, că l-ai conștientizat și gata, de mâine ești zen și reușești să te doară la bască de părerea celorlalți sau de vocea vinovată din creierul tău. Eu încă mai am de furcă cu asta. Încă mă simt datoare să explic celorlalți că m-am născut obosită și că probabil în altă viață am fost koala. Acum sunt în stare măcar să glumesc despre starea mea de oboseală, iar ăsta e un semn bun, de acceptare.
*
Viteza și rezistența fizică nu sunt atu-urile mele cele mai de preț, dar conștientizez că pot fi prețuită pentru alte calități. Nici nu îmi închipuiam ce multe poți descoperi atunci când alegi tu să faci o pauză, nu doar atunci când pici de oboseală. Când te oprești să miroși trandafirii fără să te simți vinovat. Când privești un apus de soare fără să fii atent la zarva din jur sau din capul tău. Când pur și simplu te oprești fără motiv, că așa ai tu chef. Când faci mișto de tine că dai de o rază de soare și te moleșești ca o șopârlă.
Unde e înțelepciunea în tot ce v-am îndrugat eu aici? În acceptare. A accepta nu înseamnă a capitula în fața bolii, a celorlalți, a vremurilor… Acceptarea e adaptare la starea de fapt, nu e renunțare la luptă, e înțelegerea că nu e nevoie să fie nicio luptă. Că nu e nevoie să te pui de-a curmezișul că vrei tu să fie ca tine. Să renunți la încrâncenare și să privești în jur, astfel poți observa noi oportunități.