Am avut și eu virusul ăla care cică bântuie prin București. Mă simt și eu în rândul lumii, e la modă, toată lumea l-a avut. Așa că am zăcut 2 zile în pat, neputând să ridic capul de pe pernă. În a treia zi, când am putut să stau în fund, sprijinită de perne, mi s-a părut un lucru extraordinar. Și când am putut să îngurgitez niște supă de morcovi și niște orez cu brânză, am strigat ”victorie!”. Adică aș fi strigat, dacă aș fi avut destulă forță să o fac. Astăzi am hotărât că pot mânca niște aripioare de pui la cuptor, așa că am privit cu sprânceana stângă ridicată, ceea ce la mine e semn suprem de dispreț, la niște orez fiert rămas stingher prin frigider, și cum știam că și cățeii mei vor ridica sprânceana stângă la el, m-am gândit cum să îl recondiționez. Și mi-am amintit că am o rețetă pe blog care transformă un banal orez fiert într-un desert delicios. Și cum aveam și niște mere nefericite ieșite la pensie undeva, printr-o fructieră, am purces la treabă. Am curățat merele, 5 bucăți la număr, micuțe, le-am tăiat în bucăți mari și le-am fiert într-o cană de apă cu 5 linguri de zahăr. La sfârșit am pus niște esență de rom și de vanilie. Ar fi mers și niște scorțișoară, dar nu aveam. Am pus orezul într-un vas yena, am turnat merele cu tot cu zeamă deasupra, am mai pus și niște prune pe deasupra, am pus capacul și le-am băgat la cuptor. Am lăsat focul mare vreo 20 de minute, apoi am scos capacul și am mai lăsat vreo 30 de minute la foc mic. A ieșit o bunătate! Instantaneu orezul ăla mi-a devenit simpatic, iar sprânceana a rămas la locul ei.