Am prieteni care mă invită să le vizitez orasul, zona, țara în care stau. ” Vino să vezi ce frumos e la mine!” Și îmi expun obiectivele de vizitat. Iar eu mă gândesc, dacă ar fi să invit pe cineva să viziteze Bucureștiul, ce i-aș propune să viziteze? În afară de câteva parcuri, muzee, Centrul, Centrul Vechi, ce mai poate fi vizitat în București? Am privilegiul să mă fi născut în București, trăiesc în București, e o metropolă, dar nu îl cunosc prea bine, sunt cartiere în care nu am pus piciorul. Așa că m-am hotărât să fac pe turistul în București.
Și am început cu Cartierul Armenesc. M-am uitat pe hartă să văd unde se delimitează și ce obiective ar fi de vizitat. 2 muzee de artă, schitul Dârvari și biserica Armenească, precum și o mulțime de case vechi, unele în ruine, altele bine conservate, și altele frumos renovate. Sunt și câteva clădiri moderne, care nu prea se potrivesc cu locul. Ai ce privi în acest cartier, dacă ignori inconvenientul numit ”mașini”. Mașini parcate pe trotuar, mașini mergând cu viteză pe străduțele înguste și aglomerate. Nu despre asta vreau să vorbesc. Ci despre schitul Dârvari. Un pic iritată că nu puteam privi în liniște arhitectura și nu îmi puteam alege în voie unghiurile pentru poze, pentru că trebuia să mă feresc de mașini, am pășit în curtea schitului. Am simțit energia locului imediat! Ca și cum un zid s-a interpus între stradă și acel loc. Era ca o oază de liniște și pace în mijlocul haosului citadin. După ce am aprins câteva lumânări, m-am gândit că ce bună ar fi fost o fântână, cișmea, acolo. Era cald și îmi terminasem apa din sticlă. Și următorul pas a fost lângă o cișmea! Frumos încadrată în marmură, fără cunoscuta inscripție ”această fântână a fost donată de…”, doar era acolo să potolească setea celor ce pășeau în curte. Am intrat în biserică și m-am așezat pe o băncuță, cum fac de obicei în biserici. Stau acolo și ”respir” pacea și liniștea acelui loc. Și uneori îmi vin gânduri ca niște mici revelații. Atunci, de exemplu, urmărind 2 femei cărora li se citea durerea pe chipuri, se rugau cu ardoare și sărutau moaștele, mă gândeam cum zic unii că suferința e o alegere. Eu nu cred că suferința e o alegere, nu poți rămâne indiferent când te lovește năpasta, când pierzi oameni dragi, casa sau sănătatea. Dar rămânerea în suferință ani de zile e o alegere. Rememorarea zilnică a suferinței e o alegere. Necăutarea soluțiilor să ieși din suferință e o alegere. Învinovățirea, a ta, a altora, a vremurilor, a lui Dumnezeu, e o alegere. Am plecat din schit cu sufletul atât de plin, că nu am mai vrut să vizitez și biserica Armenească. Mi-am luat la revedere și am promis că voi reveni.
