Vreau să fiu fericită!


Distribuie

E ceva timp de când am conștientizat că obiectivul meu principal în viață este starea mea de bine și propria mea fericire. Că am venit pe lume singură și că tot singură voi pleca, că sunt cel mai bun prieten al meu și astfel trebuie să mă îngrijesc… de mine. Și că de acolo, din bucuria mea, îi pot ajuta și pe alții.

Poate că verbul ”a conștientiza” este folosit prea des în ultimul timp, dar esența lui este adevărată: degeaba pricepi cu mintea, dacă informația nu pătrunde în interiorul tău, în suflet, ci rămâne în minte, unde este stocată pe un răftuleț, în așteptarea folosirii ulterioare. Dacă nu o conștientizăm, va zăcea acolo, pe răftuleț, ca un condiment extrem de util, dar pe care, dacă nu știm cum să îl folosim, îl vom ignora. Așa și cu starea de bine: teoretic toți știm că vrem să ne fie bine, dar sufletul este înecat în durere și ignoranță. Oare de ce nu ne este bine?

Credem că dacă ne pasă de noi suntem egoiști.

Ne simțim vinovați că vrem să luăm o pauză, chiar dacă nu am ajuns la capătul puterilor. Pentru că noi așa știm: iei pauză doar când îți ajunge cuțitul la os și nu mai poți. Dacă încă putem merge și gândi rezonabil, tragem de noi până la epuizare.

Nu suntem egoiști dacă atunci când ne trezim dimineața ne punem papucii, mergem la baie și apoi bem un pahar cu apă, înainte de a pregăti micul dejun pentru toată familia. Nu suntem egoiști dacă mergem la o evaluare de sănătate, luăm corect medicația prescrisă și mâncăm sănătos, înainte de a ne îndeplini sarcinile de serviciu. Nu suntem egoiști dacă, înainte de a ne ocupa de alții, ne ocupăm întâi de noi înșine. Ne amintim cu toții povestea educativă cu mama care își pune întâi ea masca de oxigen în avion, înainte de a face același lucru și pentru copilul ei. Dacă noi nu suntem bine, atunci nici cei din jurul nostru, persoanele dragi care depind de noi, nu sunt nici ele bine.

Nu știm să spunem ”NU”.

Asta se întâmplă pentru că nu ne-am stabilit limite rezonabile, limite pe care ceilalți ar trebui să le respecte, fără discuție. Ca să putem face asta, trebuie să ne cunoaștem. Să știm valorile cu care rezonăm, să știm ce ne bucură și ce ne rănește. Și să petrecem timp cu noi înșine, să ne cunoaștem, să ne acceptăm și să ne iubim. Să ne respectăm și să nu le dăm voie celorlalți să nu ne respecte. Nu e treaba noastră dacă ceilalți ne contestă limitele, acestea nu sunt negociabile.

Ne pasă prea mult de părerea celorlalți.

În zilele noastre există o goană nebună după validare. Ne punem măști atât de groase ca să fim aprobați și lăudați, că nici noi nu mai știm cum suntem cu adevărat. Dacă am știut vreodată. Ce este mai rău este că uneori confundăm aceste măști cu adevăratul nostru sine. Din nou pledez pentru timpul personal, de îngrijire, de introspecție, de cunoaștere. Dacă atingem maturitatea mentală și sufletească, și ne cunoaștem îndeajuns de bine pe noi înșine, nu mai depindem de validarea exterioară. Aceasta doar ne dă o stare de mulțumire, dar acțiunile noastre nu mai depind de ea.

Ne suprimăm originalitatea.

Ne afundăm atât de mult în mentalitatea de turmă că ne pierdem identitatea. Și astfel suntem manipulați la greu. Tot marketingul se bazează pe frica noastră de nevalidare și pe mentalitatea de turmă. Așa ni se vând lucruri de care nu avem nevoie sau care ne fac rău. Așa suntem menținuți în dependența de frică.

Atunci când ne este frică, tot organismul este în stare de alertă. Corpul secretă cortizol și adrenalină, care ne încordează mușchii și trimit toată energia către aceștia. Nu avem nevoie de tiroidă, splină și rinichi când ne simțim atacați, ci de mușchi, ca să o rupem la fugă. Nu avem nevoie să gândim, că nu e timp. Nu gândim când ne este frică. Nu reflectăm la efemeritatea vieții. Doar fugim.

Nu ne atacă nimeni, doar așa ne simțim. Numim asta stres. Suntem tot timpul morți de frică. Corpul nostru nu mai deosebește atacul unui urs de pesticidele din roșii și oculta mondială care vrea să ne anihileze. Cum am spus, când îți este frică nu gândești. Toată energia coboară din creier și din organele considerate „nevitale”, în mușchi. Iar aceștia se încordează. Și rămân tot timpul încordați, pentru că ursul se mai plictisește și pleacă în scorbura lui, dar oculta și pesticidele nu obosesc și ne atacă nonstop. Iar noi ne îmbolnăvim. Nu, nu de la pesticide, ci de la frică. Organele nehrănite și mușchii tensionați se îmbolnăvesc.

Nu ne acceptăm vulnerabilitatea.

Așa cum comenta cineva la o postare pe Facebook, „dacă am ști cât suntem de vulnerabili nu am ieși din casă”. Sigur că suntem vulnerabili. Iar frica ne face și mai vulnerabili. Dar să conștientizăm și cât suntem de puternici în vulnerabilitatea noastră. Cât suntem de invincibili în autenticitate. Cât suntem de măreți când ne ridicăm de jos, ne scuturăm de praf și mergem mai departe.

Așa că să nu mai luăm seama chiar la tot ce se spune în media: TV, Youtube, Facebook și alte rețele sociale. Dacă o știre apelează la emoțional, este făcută să manipuleze. Dacă recunoști un sâmbure de adevăr, dar restul știrii pare incredibil, toată știrea e bullshit. Nu ai nevoie de aproape nimic din ce ți se vinde. Informațiile sunt necesare, dar prea multe informații ne bulversează și nu ne dau timp să judecăm și cu inima, nu doar cu mintea.

Suntem rigizi în gândire.

Atunci când credem că le știm pe toate și nu mai avem nimic de învățat, începem să murim un pic. Singura care nu se schimbă niciodată este moartea. Viața înseamnă schimbare, curgere, evoluție. Cum ar fi să rămânem toată viața la fel ca în clipa în care am apărut pe lume? Cu corpul și mintea unui nou-născut? Când stabilim că nu mai avem nimic de învățat, începe declinul. Când ne agățăm de obiecte, persoane, obiceiuri, nu lăsăm loc schimbării. Și când nu lăsăm mintea să se extindă și spunem că lucrurile pot fi făcute doar așa și nu altfel, nu ne dăm o șansă de vindecare. Pentru că stagnarea și rigiditatea înseamnă boală.

De ce ne sabotăm în felul acesta?

Așa am învățat în copilărie. Acasă, de la părinți, și la școală, de la profesori și colegi. Spunea cineva că educația din școală este dresaj, nu educație. Suntem dresați să ne integrăm în societate. Nimeni nu se gândește la binele individului, ci doar la binele societății. Până la un punct, este firesc să se întâmple așa. Nu mai este firesc atunci când ești constrâns să pui binele societății în fața binelui individual. Ești ”educat” să renunți la tine.

*

Eu am conștientizat că obiectivul meu principal în viață este starea mea de bine. Dacă am stare de bine, dacă EU sunt fericită, pot aduce fericire și în viața altora. Nu îi pot face pe alții fericiți dacă eu sunt nefericită. Iar dacă cei din jurul meu sunt și ei fericiți, nu îmi vor cere niciodată ”să mă sacrific” pentru ei. Se vor bucura că eu sunt fericită și vor fi fericiți alături de mine. Nu accept și nu cer nimănui să ”se sacrifice” pentru mine.

Dacă cineva e nefericit, nu este niciodată vina mea, ci a lui. Pot sta alături de el și îl pot susține să își găsească fericirea, dar nu îl pot face eu fericit. Fericirea și starea de bine este o misiune personală. Nu, nu ești egoist dacă vrei să fii fericit și dacă îți cauți fericirea!