La mulți ani, mama!

Ieri a fost ziua de nume a mamei mele. Sfântul Ilie. Ilinca era un nume obișnuit în sătucul micuț din câmpia Olteniei, unde s-a născut mama, în timpul războiului. Bunica povestea cum a venit bunicul de pe front, în permisie, într-un început de toamnă. Când el a ajuns acasă, bunica era în grădină. Se întindea să culeagă niște prune, și bunicul a observat rotunjimea burții ei. S-a încruntat. Nu era un lucru neobișnuit ca femeile din satele țării să ”fraternizeze” cu soldații. Nu le puteai condamna, erau vremuri grele și ele făceau ce era nevoie ca să supraviețuiască. Nu și bunica. Observându-i privirea încruntată, i-a spus, în loc de bună ziua: ”acum a mișcat prima dată, amintește-ți când ai fost în permisie și calculează”. Bunicul a calculat repede în minte, a zâmbit și a luat-o în brațe. De fapt… așa îmi place mie să cred, că a luat-o în brațe. În familia noastră nu aveam obiceiul să ne luăm în brațe, să ne spunem ”te iubesc” sau ”mi-a fost dor”. Sau să iertăm.

*

Mama și-a sărbătorit ultima oară ziua de nume când avea 31 de ani. Cineva i-a greșit în acea zi de Sfântul Ilie, iar de atunci aniversarea numelui ei era ca o arsură în inimă, nu o sărbătoare. Nu a putut ierta niciodată persoana care i-a greșit, și astfel s-a pedepsit pe ea însăși, suferind în fiecare an în ziua în care ar fi trebuit să se bucure și să îl celebreze pe sfântul al cărui nume îl purta. Mi-aș fi dorit să îi dăruiesc flori, cadouri, să ne bucurăm împreună în acea zi, dar se încrunta de fiecare dată când voiam să o sărbătoresc. Mult timp nu am știut de ce își ignora ziua numelui, mi-a spus adevărul când eram adolescentă. Am încercat să o fac să se răzgândească, nu am avut succes. Nu știu dacă l-a iertat vreodată pe omul care îi greșise atunci, omul cu care a împărțit 20 de ani de viață. Tatăl meu. El a murit înaintea ei, iar ea tot nu a vrut să își serbeze ziua de nume. Sfântul Ilie devenise o pedeapsă pe viață.

*

Ieri mi-am pus o rochiță frumoasă și m-am dus în vizită la ea. Nu i-am urat ”la mulți ani!”. Când am ajuns la ea, m-am uitat în jur. Liniște, pace, umbră deasă de copaci… Nu avea nevoie să îi urez ”la mulți ani!”, ci doar să fiu acolo, cu ea, pentru câteva minute. În liniște, fără efuziuni sentimentale, așa cum a fost mereu când eram împreună. Fără lacrimi inutile în fața unui mormânt cu poza ei. Doar o lumânare care ardea molcom. Atât. I-am zâmbit și am plecat.

Au trecut 22 de ani de când este acolo, în cimitirul din cartier, la 200 de metri de casa în care a trăit, casă în care m-am născut și în care locuiesc și acum. Cu ceva timp înainte să plece a fost la preot să se spovedească. Acesta i-a spus că suferă de păcatul mândriei. Nu avea obiceiul să meargă la spovedanie, a fost un efort pentru ea, dar era bolnavă și îi era frică de moarte. Iar preotul nu a alinat-o, nu a mângâiat-o, ci i-a spus că este păcătoasă, are păcatul mândriei. Nu s-a mai dus altă dată.

Într-adevăr, era mândră. Avea un suflet liber și plin. Pentru vremurile ei, era o avangardistă, aproape o feministă. Nu știa ce înseamnă ”feministă”, nu exista așa ceva în România anilor 70 și 80. Era mereu cu un pas înaintea femeilor acelor ani, iar gospodinele conservatoare o priveau disprețuitor. Chiar și una dintre prietenele ei, pe care a scos-o de multe ori din pumnii bărbatului ei, plină de sânge. Până și ea a certat-o că a divorțat: ”nu te bate, de ce divorțezi?”. Pe tine te bate, de ce NU divorțezi?

*

Ieri, după ce am plecat de la cimitir, m-am mai plimbat prin cartier. Tare mult i-ar fi plăcut mamei mele vremurile actuale. Multitudinea de cărți, de informații, libertatea de expresie, libertatea de mișcare, magazinele, telefonul mobil, calculatorul… Probabil ar fi putut deveni o blogger-iță la fel ca mine, cine știe? 😊

Se spune că suntem media celor 5 persoane cu care petrecem cel mai mult timp. Este adevărat, pentru timpul prezent. Dar, pentru a înțelege întreaga noastră Ființă, la fel de adevărat este că suntem urmașii antecesorilor noștri. De acolo am început, suntem o frunză a unui arbore imens, cu rădăcini adânci și puternice. Indiferent de culoarea, mărimea și forma frunzei, suntem parte din acel arbore. Să nu uităm asta niciodată. Eu sunt urmașa mamei mele, iar ea urmașa bunicii, bunica urmașa străbunicii… La mulți ani, mama! La mulți ani, bunica! La mulți ani nouă, tuturor!