Suntem ceea ce credem. Daca noi credem că nu putem, avem dreptate. Daca noi credem că putem, din nou avem dreptate. În ultimul timp am învățat să nu mai folosesc ”nu pot”. L-am înlocuit cu ”mi-e greu”. ”Nu pot” implică o finalitate, ”mi-e greu” implică o posibilitate. Mereu există o posibilitate, mereu există o soluție. Poate este ceva la care nu ne-am gândit încă sau poate este ceva ce depășește capacitatea noastră de înțelegere de acum.
Dacă noi credem că există o soluție, aceasta va apărea, poate nu chiar acum, în secunda în care ne dorim noi, ci la timpul potrivit. Important este să nu ne închidem drumul spre acea soluție, cu acel ”nu pot”. Pentru că acel ”nu pot” de fapt este un inconștient ” nu vreau”. Nu vreau să găsesc o soluție pentru că sunt prea căpos, prea comod, prea orgolios sau mă simt bine când îmi plâng de milă. Sau un ”mi-e frică”…
*
Așa cum am mai scris pe aici, eu am o boală autoimună, spondilită anchilozantă, care implică multă și constantă durere fizică, la orice mișcare și respirație. Un banal strănut înseamnă și un țipăt de durere, încheiatul la șireturi o întreagă filozofie, până și banalul așezat pe wc e dureros.
Boala mi s-a declanșat la 18 ani, așa că eu nu am avut adolescență, tinerețe și un început de maturitate normal. Eram doar eu și durerea mea, nu aveam puterea să văd și altceva. Apoi, pe la 42 de ani, am găsit soluția. Pentru că am vrut. Dar ATUNCI am vrut.
Ani de zile m-am refugiat în boală. Era mai simplu așa, decât să fac față vieții. Dar la un moment dat am vrut să trăiesc. Și nu găsirea soluției a fost cel mai greu lucru, ci…viața însăși. M-am trezit funcțională fizic, dar speriată de viață. Ok, și eu acum ce fac? Păi ce să fac, am făcut astm. Că eu nu știam decât să fiu bolnavă. Și din nou am găsit soluția. Era o luptă în mine, intre cea care nu știa decât să fie bolnavă și cea care voia să experimenteze viața normală, așa cum majoritatea oamenilor o trăiesc. Și am reușit iar!
Despre cum e să ai 18 ani în suflet când biologic ai 44, poate voi povesti altă dată. Cum mi-am schimbat viziunea, cum am început să merg la sală, să dansez, să ies în club, restaurant, să fac yoga… lucruri normale pentru oameni normali. Pentru că și eu pot. Acum.