Se vorbește mult despre autenticitate, însă înțelesul acesteia nu este pe deplin pătruns. Definiția autenticității este, pe scurt: raportul dintre adevărul interior, muncă, propriile limite și energia pe care o emani în lume.
Autenticitatea este confundată uneori cu brutalitatea unui răspuns reflex: ”Sunt autentic, spun ce cred!”. Un asemenea om nu este autentic, ci este rănit și are o reacție de apărare în fața unei amenințări percepute. Alteori, ne rușinăm de ceea ce se petrece în sufletul nostru, așa că vom căuta o perfecțiune atât de desăvârșită, încât să contracareze acea rușine și vom purta o mască a acelei perfecțiuni pe care vom încerca să o prezentăm ca autentică.
Subiectul autenticității este vast. Astăzi vreau să abordez o mică parte a acestui subiect: ce înseamnă a găti autentic și cum autenticitatea în bucătărie înseamnă bucuria unei mese sănătoase.
Voi începe cu o scenă fascinantă, voi continua cu experiența mea și voi încheia cu câteva considerații și sfaturi. Sunteți gata?
Scena clătitei perfecte
Îl priveam cum își făcea meseria. Nu salva vieți pe o masă de operație și nu dirija o orchestră filarmonică. Făcea clătite, ăsta era job-ul lui. Și totuși, era ceva hipnotizant în modul în care mânuia spatula pe aluat: mișcarea circulară a mâinii, presiunea perfect dozată pe plita rotundă, modul metodic și aproape sacru în care transforma o compoziție lichidă într-un cerc impecabil. Nu privea în jur și nu-i păsa dacă era văzut sau nu. Părea că lumea lui se compunea în acele clipe din alchimia acelei clătite perfecte. În spatele acelui gest nu exista grabă, nu exista rezistență interioară și nici dorința de a fi în altă parte. Omul acela nu presta o muncă, ci era total prezent în ea.
Atunci am înțeles ceva esențial: energia pe care o punem în ceea ce facem nu este o magie abstractă, ci este suma atenției, respectului și liniștii noastre interioare. Mâncarea pregătită dintr-o stare de prezență și cu acel tip de energie hrănește nu doar corpul, ci și sufletul. În schimb, mâncarea făcută în grabă, de către un om căruia nu-i place să fie acolo și care abia așteaptă să plece poartă în ea toată amprenta acelei frustrări.
Ce înseamnă să ajungi la această stare de prezență și aliniere? Cum ajungi să fii autentic în propria ta bucătărie și în propria ta viață? Vă voi povesti cum am făcut eu și vă voi explica, așa cum mă pricep eu mai bine, mecanismul interior care m-a adus în postura în care sunt acum.
Istoria mea alimentară: Mâncarea primită și gustul izolării
Dacă privesc în urmă, relația mea cu mâncarea a fost, mult timp, povestea altora. Când eram copil, hrana era ceea ce îmi oferea mama, o expresie a grijii și iubirii ei, dar și o oglindă a obiceiurilor familiei și a vremurilor în care trăiam.
Totul s-a schimbat brusc la 8 ani, când am făcut hepatită. Îmi amintesc și acum senzația apăsătoare de a fi așezată la aceeași masă, dar complet izolată: eu mâncam de regim, o mâncare fadă și diferită, în timp ce restul familiei continua să se bucure de bucatele obișnuite. A fost primul meu contact cu senzația de excludere, cu ideea că corpului meu îi trebuie altceva decât lumii din jur. Mintea mea de copil nu percepea motivul pentru care mâncarea mea s-a schimbat brusc, în timp ce restul lumii mânca la fel.
Anii au trecut, iar eu am rămas dependentă de grija mamei. Mi-a gătit până la 30 de ani. Mâncarea era ancora mea de siguranță, fără ca eu să știu măcar cum se fierbe un ou sau cum se potrivesc gusturile. Din nou, nu înțelegeam de ce să depun efortul să învăț să gătesc, dacă exista cineva dispus să facă asta pentru mine. Aveam deja o boală autoimună și câteva kilograme în plus, iar această neînțelegere a stării de fapt (mecanismul mâncării) mă menținea în inflamație.
Apoi, mama s-a stins.
Odată cu ea, s-a prăbușit întreaga mea lume alimentară. Am rămas singură în fața unei bucătării mute. Pe atunci nu exista internet, nu existau reviste cu rețete și nici bloguri. Am început să învăț de la colege și prietene, furând meserie, copiind rețete clasice și încercând să refac ceea ce făcea mama și ceea ce vedeam la alții. Încercam, cu alte cuvinte, să îmbrac hainele lor culinare.
Momentul de cotitură: Renunțarea la gluten
Adevărata mea transformare nu a început când am deprins să gătesc ca alții, ci când a trebuit să renunț la tot ce învățasem.
Am eliminat glutenul din alimentație în încercarea mea disperată de a scăpa de durerile crunte cauzate de spondilita anchilozantă. Într-o vreme în care nu găseai produse fără gluten pe toate rafturile și nici rețete de-a gata, m-am trezit din nou izolată, exact ca fetița de 8 ani cu hepatită. Doar că de data aceasta nu mai eram un copil lipsit de putere și înțelegere.
Fără rețete de copiat, am fost obligată să-mi decondiționez mintea.
Mintea noastră condiționată ne spune că o pâine se face doar din grâu, că fasolea este doar pentru iahnie sau că orezul se mănâncă doar ca pilaf. Aceeași minte refuză necunoscutul, catalogându-l ca ciudat și periculos. Când am început să privesc ingredientele fără aceste etichete, s-a întâmplat magia: am început să creez. Am pus fasolea în aluatul de chifle, am pus hrișca hidratată în chec și am descoperit miracolul tărâțelor de psyllium, al fulgilor de drojdie inactivă și al semințelor de mei.
Nu am devenit un bucătar sofisticat pentru că nu mi-am propus asta. Mâncarea mea a rămas simplă, curată, din ingrediente naturale. Dar a devenit a mea, o expresie autentică a nevoilor corpului meu, precum și a bugetului de timp și financiar. Astfel boala autoimună a intrat în remisiune și am atins greutatea pe care mi-o doream și de care aveam nevoie.
De ce pare complicat ceea ce este extrem de simplu?
Astăzi, când împărtășesc rețetele mele pe blog și pe pagina de Facebook, primesc des reacții de tipul: ”Of, ce ingrediente complicate folosești! Psyllium? Fasole în pâine? De ce nu pui varza la butoi, așa cum se face la noi? Mie îmi pare prea greu ce faci tu.”
La început mă miram, pentru că mie îmi ia doar 10 minute să pun ingredientele într-un blender sau să fac un borcan cu sauerkraut. Cum poate fi asta complicat?
Apoi am înțeles: oamenii nu se sperie de complexitatea rețetei, ci sunt confuzați de necunoscutul reprezentat de ingrediente și de metoda folosită. Pentru mintea condiționată, să frămânți ore în șir o pâine clasică din grâu pare simplu doar pentru că este cunoscut. Să pui hrișcă în blender, apoi să răstorni compoziția în tigaie pentru a obține o lipie proaspătă în 10 minute pare complicat doar pentru că este nou.
Autenticitatea înseamnă curajul de a-ți simplifica viața decondiționându-ți mintea
Mai înseamnă să ai curajul să părăsești pilotul automat, să renunți la frica de a încerca altceva și să te uiți la mâncare nu ca la un set de reguli rigide, ci ca la un act liber de creație.
Dacă ai o boală autoimună sau probleme de sănătate care te obligă să-ți schimbi alimentația, știu exact ce simți. Știu frustrarea de a te simți exclus de la masa celorlalți, teama că nu vei ști ce să mănânci și senzația că noua ta viață va fi o pedeapsă plină de restricții.
Dar vreau să-ți spun ceva important: sănătatea nu se recapătă din obligativitate, ci din bucurie. Este nevoie de efort, dar nu efortul de a învăța ce fac alții, ci efortul de a-ți găsi propria cale, fără efort. Pare paradoxal, nu-i așa?
Atât timp cât privești gătitul ca pe o corvoadă sau ca pe un regim strict, corpul tău va primi acea mâncare cu rezistență. Dar în momentul în care intri în bucătărie cu curiozitate, când atingi ingredientele simple și îți permiți să fii prezent exact ca omul care întindea aluatul de clătite, totul se schimbă.
Gătitul simplu, fără efort, devine cel mai frumos act de iubire față de tine însuți. Nu trebuie să fii un bucătar priceput. Trebuie doar să ai curajul să fii tu, să experimentezi și să-ți hrănești corpul cu bucuria lucrului făcut de propria ta mână.
De la impulsul de a respinge la bucuria de a crea
Când le vorbesc oamenilor despre nevoia de a-și pregăti singuri hrana, primul impuls al multora este să respingă ideea: ”Eu nu știu și nu vreau să gătesc. E prea complicat, n-am timp.”
Dar te-ai întrebat vreodată cine vorbește atunci când spui asta?
Oamenii nu resping actul de a hrăni propriul corp, ci resping imaginea complicată pe care au învățat-o despre ce înseamnă să gătești. Dacă ai înțeles asta, lucrurile devin mult mai simple.
Acea respingere bruscă nu este vocea ta autentică. Este doar un impuls automat, o reacție de apărare a minții care asociază gătitul cu un munte de reguli, rețete grele și ore pierdute în bucătărie. Mintea ta respinge o imagine falsă despre ce înseamnă să gătești.
Aici intervine decondiționarea: curajul de a da la o parte tot ce ai învățat că ar trebui să fie gătitul. A găti autentic nu înseamnă să urmezi rețete elaborate și nici să devii un bucătar priceput. Înseamnă să-ți simplifici viața până la esență. Când renunți la ideea că trebuie să faci mâncăruri complicate și îți dai voie să asamblezi ingrediente naturale rapid și în câteva minute, atunci rezistența internă dispare.
Nu este nevoie să cauți rețete sofisticate pe internet. Când te conectezi la propriul corp și folosești ingrediente simple, alternativele vin de la sine, naturale și originale. Nu mai gătești de frică sau din obligație, ci din bucuria pură de a-ți dărui sănătate cu propria mână.
Ce ar trebui totuși să știi atunci când vrei să gătești și să te hrănești așa cum ai tu nevoie
Nimic 😊. Glumesc și nu prea.
Mă voi întoarce la experiența mea în ale gătitului. Rezumând: nu am știut să gătesc până la 30 de ani, apoi am învățat să gătesc tradițional, copiind rețetele și modul altora de a găti. La 42 de ani am renunțat la gluten și lactate. Lactatele le-am reintrodus acum 3-4 ani, dar nu le gătesc. Adică nu fac plăcintă cu brânză și nu prăjesc în unt. Mănânc untul crud pe pâine, o bucățică de brânză de capră la micul dejun sau câteva linguri de iaurt grecesc simplu la cină.
Am făcut toate greșelile posibile la început: pâinea îmi ieșea ca o minge golită de conținut, anumite ingrediente le foloseam total aiurea, astfel încât se dezintegrau la gătit sau deveneau stană de piatră. Eșecurile sunt inerente oricărui început, aș putea spune că sunt baza succesului viitor. Încet, am învățat toate mecanismele gătitului.
Apoi, am realizat că nu știu prea bine regulile nutriției, așa că am făcut un curs. Am învățat despre macronutrienți, micronutrienți și rolul lor în organism. Astfel am învățat cum să încalc aceste reguli, deoarece toată lumea știe că regulile sunt făcute ca să fie încălcate. Din nou, glumesc și nu prea. Acum știu de câți carbohidrați are corpul meu nevoie, de care și în ce parte a zilei sau a anului. Știu că de obicei proteinele mă ajută să dorm bine noaptea, fără să îmi fie foame sau că o bucățică de pandișpan îmi calmează o durere bruscă dată de gastrită. Beau ceaiurile în primul rând de plăcere și mai puțin pentru un presupus rol benefic, deși există, evident, și mici excepții.
Am adăugat acest capitol pentru a accentua rolul pe care l-a avut decondiționarea culinară asupra mea. Sunt lucruri care funcționează la fel și altele care sunt complet diferite în organismul meu, comparativ cu restul organismelor din univers. Asta ar trebui să știi în primul rând. Și ar mai trebui să știi că poți. Ce? Orice.
În loc de concluzie
Acel om care întindea o clătită pe plita fierbinte mi-a rămas întipărit pe retină nu pentru perfecțiunea clătitei făcute de el, ci pentru magia autenticității care îi țâșnea din toți porii. Mi-am amintit că ”Nu este important să faci ceea ce-ți place, ci să-ți placă ceea ce faci” înseamnă să găsești bucurie în tot ceea ce îți este prezent în viață, nu să cauți cu disperare un sens ascuns sau un ideal de neatins. Iar în privința mâncării și a gătitului, cu atât mai mult este necesar să găsești metode pentru a-ți plăcea și pentru a găti autentic. Iar cea mai importantă metodă este simplitatea.