Probabil că ai auzit despre triunghiul victimă-salvator-agresor. În psihologie, se numește ”triunghiul lui Karpman”. Ca să-l înțelegi, imaginează-ți-l ca pe o piesă de teatru în care actorii schimbă des rolurile între ei. Spectatorul devine confuz și nu mai știe cine este personajul ”bun” sau cel ”rău”, iar piesa nu mai are un fir logic. Asta nu s-a înțeles despre acest triunghi: nimeni nu rămâne pentru totdeauna doar într-unul dintre roluri, ci sunt într-o continuă dinamică. Indiferent de scenariul piesei, indiferent de rolul pe care îl joacă personajele pe moment, finalul este același: nemulțumire, furie, vinovăție, conflict, neputință. Durere.
Acest triunghi este un cerc vicios: fără să-și dea seama, atunci când nu știu să comunice sănătos, oamenii sar dintr-un rol în altul, încercând să compenseze acest deficit de comunicare, însă tot ceea ce fac este să perpetueze un comportament incorect.
Am observat că oamenii cu boli autoimune intră des și rămân mult timp în acest triunghi. În comentariile publice, precum și în convorbirile private, ei îmi povestesc cât le este de greu (victima), cum îi ajută pe alții, deși nici ei nu se simt bine (salvatorul) sau cum se luptă cu sistemul medical, colegii sau cei apropiați (agresorul).
Triunghiul victimă-salvator-agresor are nevoie de mai mulți ”actori” pentru a fi pus ”în scenă”. Este un joc de echipă, spre deosebire de cele 5 stadii ale durerii, care este mai mult un ”one man show”. Atunci când voi îmi povestiți despre durerile voastre, îmi este foarte ușor să intru în rolul de salvator. Fiind la rândul meu un om cu o boală autoimună, aparent îmi vine ușor și îmi face bine să ”salvez” pe cineva. Însă veți vedea mai jos în articol care sunt capcanele acestei ”piese de teatru”.
Cele 3 fețe ale triunghiului
În această piesă, există trei „măști” pe care oamenii le schimbă între ei. Așa cum o spune și denumirea, acestea sunt masca de victimă, masca de salvator și masca de agresor. Pentru o mai bună înțelegere, voi folosi ca exemplu un avatar, adică un personaj imaginar. Avatarul nostru se numește Ana, este o femeie matură, are o boală autoimună, o familie frumoasă și un loc de muncă.
1. Masca de victimă (Punctul de plecare)
După diagnosticare, Ana se simte dărâmată, neputincioasă. Spune altora sau își spune sieși: ”De ce mi se întâmplă mie asta? Nu pot să mai fac nimic în casă, la serviciu abia mă descurc, totul a devenit foarte greu, boala asta m-a distrus, viața e nedreaptă, toți vor ceva de la mine, dar eu nu mai pot.” Așteaptă ca cineva să o salveze și speră că cineva îi va rezolva problemele, că se va ivi un medicament minune, o dietă minune, un supliment minune…
Victima are nevoie să fie îngrijită fără să își asume responsabilitatea pentru viața sa.
2. Masca de salvator
Într-o zi, Ana vede pe Facebook o altă persoană cu aceeași boală care suferă. Are deja ceva experiență cu ”inamicul” (boala), așa că sfaturile ei sunt binevenite pentru noua ”victimă”. Deși ea însăși abia se poate ridica din pat, Ana începe să-i dea sfaturi ore întregi, să o consoleze și să ignore propria situație ca să o „salveze” pe cealaltă. Se simte utilă, uitând de durerea ei.
Salvatorul este cel care sare mereu să ajute, chiar și când nu i se cere. Se simte important doar dacă ”repară” pe cineva, dar de multe ori îi ține pe ceilalți dependenți de el. Are nevoie să se simtă necesar pentru a-și valida valoarea.
3. Masca de agresor
După un timp, în care a „salvat” pe alții, Ana se simte epuizată. Soțul vine acasă și o întreabă ceva. Ea explodează: ”Toți mă bateți la cap! Tu habar n-ai prin ce trec eu și doar stai și te uiți, în loc să mă ajuți! Din cauza voastră sunt așa stresată și boala se agravează!” În acest moment, ea a devenit Agresorul și îi atacă pe cei din jur, acuzându-i pentru propria neputință.
Agresorul este cel care critică, dă vina pe alții, pune presiune și e mereu nemulțumit. El vede totul ca pe o luptă. Are nevoie de putere și control pentru a nu se simți vulnerabil.
**
După explozia de agresivitate, Ana se simte vinovată și epuizată, și se gândește: ”Aoleu, dacă mă părăsește? Ce mă fac eu singură? Sunt bolnavă și nu pot singură”. S-a întors în postura de victimă și cercul vicios se reia.
”Cu ce mă ajută asta pe mine?”
Nimeni nu ar sta în aceste roluri dureroase dacă nu ar câștiga ceva ”la schimb”, chiar dacă acel câștig este unul toxic pe termen lung. În psihologie, aceste beneficii se numesc ”beneficii secundare”.
Iată ce poate ”câștiga” Ana în fiecare rol:
1. Beneficiul victimei: Atenție și lipsă de responsabilitate
Când Ana este în rolul de victimă („Sunt bolnavă, nu pot face nimic”), ea poate primi următoarele:
- Atenție imediată: Cei din jur se adună în jurul ei, o întreabă de sănătate, o sună mai des.
- Scutirea de greutăți: Nu mai trebuie să facă treabă prin casă, să meargă la serviciu sau să rezolve probleme grele. Boala devine o „scuză” valabilă (reală, dar folosită excesiv) pentru a nu face față provocărilor vieții.
- Câștigul: Se simte protejată, ca un copil, fără a fi nevoită să ia decizii pentru viața ei.
- Prețul plătit (pierderea): Își pierde încrederea că se poate descurca singură.
2. Beneficiul salvatorului: Sentimente de superioritate, validare și control
Când Ana începe să îi ”salveze” pe alții, beneficiile sunt:
- Uită de propria durere: Concentrându-se pe problemele altuia, creierul mută atenția de la durerea proprie. E ca un anestezic.
- Se simte puternică: ”Dacă eu pot să îi ajut pe ei, înseamnă că nu sunt chiar atât de dărâmată”. Îi dă o falsă senzație de putere și control asupra vieții.
- Câștigul: Se simte utilă și importantă. Își hrănește mândria: ”Uite, eu, așa bolnavă cum sunt, tot îi ajut pe alții”.
- Prețul plătit (pierderea): Se epuizează fizic și psihic și boala se agravează.
3. Beneficiul agresorului: Descărcarea furiei și putere asupra celorlalți
Când Ana explodează și îi critică pe ceilalți, ea câștigă:
- Descărcare emoțională: Boala autoimună aduce multă frustrare și furie interioară. Atacul asupra altora funcționează ca o supapă la o oală sub presiune.
- Control prin frică: Îi face pe cei din jur să ”umble pe coji de ouă” în jurul ei. Nimeni nu o mai contrazice de frică să nu declanșeze o altă criză de furie.
- Câștigul: Se simte, pentru moment, mai ”mare” decât ceilalți. Nu mai e ea cea mică și bolnavă, ci ea este cea care ”face legea”.
- Prețul plătit (pierderea): Îi îndepărtează pe cei dragi și rămâne singură. Este într-un permanent conflict cu cineva, iar stresul îi agravează boala.
Cum se iese din acest cerc?
Secretul este ca Ana să iasă din ”piesă” și să adopte roluri sănătoase:
- În loc de Victimă, să devină Responsabilă: Acceptă realitatea bolii și face tot ce ține de ea să aibă o viață cât mai bună și cu sens. Nu mai caută vinovați pentru ceea ce i se întâmplă.
- În loc de Salvator, să devină Susținătoare: Ajută doar dacă i se cere și fără să se sacrifice sau să uite de sine. Îi împuternicește pe alții să se descurce singuri, nu-i mai ține ”agățați” de ea.
- În loc de Agresor, să devină Fermă: Spune clar și calm ce o deranjează. Pune limite sănătoase, fără a ataca, a critica sau a pedepsi.
Practic, cum se face asta?
Recunoașterea beneficiilor
Pentru a ieși din triunghiul victimă-salvator-agresor, Ana trebuie să renunțe la ”beneficiile secundare”. Ca să nu mai fie victimă, trebuie să renunțe la atenția primită prin văitat. Ca să nu mai fie salvator, trebuie să accepte că nu este ”eroul” nimănui. Ca să nu mai fie agresor, trebuie să învețe să spună ce vrea clar și concis, fără furie și ochi dați peste cap.
E mult mai ușor să schimbi ceva când înțelegi ce anume te ține ”agățat” acolo. Așa că Ana va trebui să fie sinceră cu ea însăși, chiar dacă nu îi este confortabil să recunoască la ea unele trăsături și emoții care o țin în triunghiul victimă-salvator-agresor.
Recunoașterea momentului în care face schimbul între aceste roluri
Pentru a prinde momentul exact în care schimbă un rol cu altul, Ana trebuie să fie atentă la emoțiile bruște și la cuvintele folosite. De obicei, trecerea se întâmplă printr-un ”click” interior care apare atunci când se simte neînțeleasă sau obosită.
Iată semnele pentru fiecare schimbare:
1. Când trece din victimă în agresor
Acesta este cel mai comun salt. Se întâmplă când simte că a suferit destul și nu mai vrea ”să tacă și să înghită nedreptatea”.
- Momentul exact: Când în interior apare gândul: ”După tot ce am pătimit (sau după ce că mă simt rău sau după ce că am atâtea de făcut) mai vii și tu să mă bați la cap?!”
- Semnul: Începe să ridice vocea, să reproșeze lucruri din trecut sau să fie sarcastică.
- Exemplu: Ana se întoarce extenuată de la serviciu, vede casa dezordonată, iar soțul îi spune că are poftă de cartofi prăjiți. Izbucnește cu furie: ”Așa faci mereu! În loc să mă întrebi ce fac sau să îți pui șosetele în coșul de rufe, nici măcar nu știi unde este tigaia în casa asta! Niciodată nu mă ajuți cu nimic!”
2. Când trece din salvator în victimă
Acesta este momentul de epuizare. Apare când „ajutorul” nu este apreciat așa cum se aștepta.
- Momentul exact: Când simte o oboseală bruscă și o stare de tristețe, gândindu-se: ”Eu fac totul pentru ei și mie nu-mi dă nimeni niciun pahar cu apă.”
- Semnul: Începe să suspine, să se vaite de spate, de cap sau de altceva și să aștepte ca ceilalți să observe.
- Exemplu: După ce a ”salvat” câțiva oameni pe grupul de oameni bolnavi și a gătit toată ziua pentru familie (deși este bolnavă și nu i-a cerut nimeni să facă o oală de ciorbă, 3 feluri de mâncare și desert), Ana se întinde în pat și spune familiei cu amărăciune: ”Lăsați, mâncați voi, eu nu mai pot de durere, oricum pe nimeni nu interesează ce am făcut”.
3. Când trece din agresor în salvator
Această trecere apare de obicei din vinovăție. După ce a țipat la cineva, Ana se simte prost și încearcă să „repare” rapid, dar într-un mod sufocant, inadecvat.
- Momentul exact: Apare gândul: ”Aoleu, am exagerat, acum o să mă urască (nu o să mai vorbească cu mine, o să creadă că sunt rea), trebuie să fac ceva repede să mă ierte.”
- Semnul: Devine dintr-odată nefiresc de drăguță, începe să oferi cadouri, mâncare sau servicii pe care celălalt nici măcar nu le vrea.
- Exemplu: După ce Ana a făcut scandal că e casa dezordonată, se apucă de curățenie, deși este extenuată, doar ca să-i facă pe membrii familiei să o ierte (sau să se simtă datori sau vinovați). Observă că soțul s-a supărat că a țipat la el, așa că imediat se apucă să prăjească cartofi.
Ce face Ana pentru a ieși din triunghiul victimă-salvator-agresor?
Când simte că este pe punctul de a spune (sau de a gândi) ceva ce începe cu ”Tu mereu…”, ”Niciodată nu faci…”, ”Din cauza ta…”, ”Fă asta, că pe mine m-a ajutat” sau ”Săraca de mine…”, Ana se oprește pentru 5 secunde. Respiră adânc și se întreabă: ”Ce am nevoie cu adevărat acum? Am nevoie de o pauză, de o îmbrățișare, de ceva bun de mâncare sau de un medicament?”.
Dacă cere direct ce are nevoie, triunghiul victimă-salvator-agresor se sparge și Ana nu mai intră în niciun rol. Așadar, atunci când vine acasă obosită, iar soțul îi spune că are poftă de cartofi prăjiți, Ana îi poate spune, după ce el o sărută de bun venit: ”Sunt obosită, te rog curăță tu cartofii. Tigaia este în cămară, pune-o tu pe foc. Până se încinge uleiul, mă duc să mă schimb, apoi pregătim împreună mujdeiul și mămăliguța”.
Probabil că, în timp ce ea se schimbă, soțul nu va găsi tigaia și o va întreba încă odată unde este. Dacă Ana nu va da ochii peste cap și nu va rosti o replică sarcastică, ci doar îi va preciza raftul unde este, seara va continua într-un mod armonios, iar schimbul de măști al comunicării deficitare va fi înlocuit de acea ”comunicare asertivă” despre care se vorbește: spui ce ai nevoie, nu acuzi, nu te vaiți și nu aștepți ca celălalt să îți ghicească gândurile sau să știe, conform gândirii tale, ”ce ar trebui să facă”.
**
Piesa de teatru numită ”Triunghiul victimă-salvator-agresor” ar trebui să se încheie aici și acum. Complotul ei este inadecvat, iar personajele sunt confuze și suferă. Nimănui nu-i face bine să joace în această piesă.
Dinamica din triunghiul victimă-salvator-agresor se desfășoară la nivel inconștient. Dacă am înțeles că Ana, avatarul nostru, are beneficii din rolurile pe care le joacă, atunci vom înțelege și că aceste roluri sunt mecanisme de supraviețuire pe care le-a jucat în alte etape ale piesei de teatru numită ”Viață”, mecanisme care au ajutat-o atunci. Acum doar le-a ”reciclat” și le-a transformat, pentru a putea merge mai departe.
În triunghiul victimă-salvator-agresor, manipularea este, și ea, inconștientă. Cei ce joacă rolurile sunt ca niște copii, ei caută o „recompensă” emoțională, nu vor să facă rău, lor înșiși sau altora. Atunci când manipularea este conștientă, deja este o cu totul altă piesă de teatru.
Citește și articolul ”De ce unii oameni își ascund boala autoimună?”, pentru a înțelege un alt mecanism prin care un om cu boli autoimune își poate face rău și poate ajunge la izolare socială, stres suplimentar, lipsa suportului necesar și chiar la înrăutățirea stării de sănătate.