Moustache și Millie

Moustache este un cățel metis de talie mică. Are 15 ani, este orb, epileptic și cam surd. De obicei doarme, mănâncă la orele stabilite și se mută de la umbră la soare când nu îi este prea lene să se miște. Se activează parțial când îl scot la plimbare. Se căpoșește că vrea într-o anumită direcție, deși habar nu are ce este în acea direcție, fiind complet orb. Întors acasă, se oprește pentru 2 secunde să îi scot lesa și să capete mângâierea de după plimbare, apoi se așază satisfăcut în colțul lui. Îi plac lucrurile bine stabilite și la locul lor. Nu are sentimentalisme și nici prea multe pretenții. Nu îi place să fie curat, se murdărește imediat după ce îl spăl, tăvălindu-se prin țărână și dând cu botul prin pământ, ca un purcel. Vrea să fie lăsat în pace în murdăria lui. Capricorn 😊.

Millie este o pisică comună, tricoloră. Are 13 ani și nu a fost bolnavă niciodată. Privindu-i blana moale, strălucitoare și curată, ai zice că stă doar pe perne moi și umblă doar pe covoare mițoase. Dar ea doarme pe tabla casei în martie, ascunsă printre tufele din curte în iulie și înghesuită în Moustache în ianuarie. Îi place să fie mângâiată și cerșește afecțiune cu ochi mari și rugători. Pește 😊.

**

Moustache ne-a fost dat de o rudă îndepărtată, dornic să mai scape de hoarda de căței pe care îi avea în curte. Avea vreo 2 luni, o privire inocentă și s-a atașat imediat de celălalt cățel pe care îl aveam la vremea respectivă, Godzilla.

Când a avut prima criză de epilepsie ne-am speriat. A început să se zbată din senin, lovindu-se de toate lucrurile din jur, apoi a rămas țeapăn pentru câteva secunde. Și-a revenit repede, dar era extenuat și s-a dus să se culce. Veterinarul a ridicat din umeri și a zis că nu are ce să-i facă, doar să fim atenți să nu se lovească cu capul de ceva în timpul crizelor. În timp, am observat că anumite șocuri îi provoacă crizele, și am încercat să nu îl speriem, să nu țipăm la el sau să îl luăm prin surprindere. Cu toate precauțiile noastre, uneori avea și câte 2 crize pe zi în primii ani. Acum nu mai are crize. A învățat să se relaxeze și e foarte fericit când se răsfață în culcușul lui. Am încercat să îi schimbăm culcușul când s-a deteriorat. Imediat a intrat în panică, așa că am renunțat la schimbare. I-am mai adăugat un strat pe dedesubt, așa că, aparent, este același culcuș.

**

Millie a fost găsită de soțul meu pe marginea căii ferate. Ea și cei 2 frați ai ei fuseseră abandonați acolo. Soțul meu a luat-o pe ea, pentru că eu îmi exprimasem odată, într-o discuție, dorința ca următoarea felină pe care o vom avea să fie fetiță. Colegul soțului meu i-a luat pe cei 2 băieței. În noaptea următoare băiețeii au fost omorâți de câinele familiei, gelos probabil pe atenția acordată celor două mogâldețe.

Când a ajuns acasă, soțul meu a scos-o pe Millie din buzunar. Era foarte mică, cât un pumn. A așezat-o în curte și am așteptat reacția lui Moustache. Primul lui răspuns a fost de surprindere. Era singurul animăluț din curte de ceva timp, bucurându-se de toată atenția noastră. A venit spre mogâldeață bucuros, gândind că e vreo jucărie. Millie s-a înfoiat la el, iar Moustache s-a dat înapoi surprins: ia uite, jucăria se mișcă! Până a doua zi erau cei mai buni prieteni, și sunt nedespărțiți de 13 ani. Sunt ca un cuplu de bătrâni, se completează reciproc, mănâncă din același castron, iar Millie îl bibilește pe Moustache, îl mângâie, îl spală și îl încălzește cu corpul ei când îi este frig. Millie este prea timidă să iasă din curte. Îl conduce pe Moustache până la poartă, și tot acolo o găsim când ne întoarcem de la plimbare. Ne întâmpină cu un mieunat prelung, de dor, de parcă am lipsit o zi întreagă.

**

Prima dată când am văzut reacția lui Millie la o criză de epilepsie a lui Moustache, am rămas cu gura căscată. Era iarnă și erau amândoi în casă. Millie dormea dusă în pat, iar Moustache se învârtea pe lângă mine în bucătărie. Făceam chiftele și eram băgată până la cot în castronul cu ingrediente. Moustache s-a prăbușit brusc și a început să se zbată. Până să scot eu mâinile din chiftele și să mă duc să îl țin, ca să nu dea cu capul de piciorul mesei, care era periculos de aproape, am văzut-o pe Millie țâșnind din pat și repezindu-se la el. L-a încălecat și l-a ținut cu dinții de ceafă până s-a terminat criza, apoi i-a dat drumul și s-a întors la locul ei din pat, adormind la loc. Eu rămăsesem înmărmurită, într-o reacție de ”freeze”, cu carnea de chiftele scurgându-mi-se din mâini. Apoi Moustache s-a culcat ostenit pe covorașul de lângă mine.

Millie și-a asumat sarcina de a-l scoate pe Moustache din crize, la fel de firesc cum și-a asumat toate sarcinile de a avea grijă de el. Noi trebuie doar să le punem de mâncare și să îi tăiem unghiile lui Moustache. Millie are grijă singură de unghiile ei. Este o simbioză între ei doi, fiecare vine cu jumătate de viață, iar împreună sunt un tot.

**

Din când în când mai apare lângă ei câte un cățel salvat de mine cine știe de pe unde. Nu sunt agresivi cu el, îl lasă să mănânce din mâncarea lor, să bea din castronul lor cu apă, dar sunt distanți. Ei doi sunt un cuplu inexpugnabil, nu are ce căuta un al treilea. Acum o lună am găsit un cățel ce umbla printre mașini, pe șosea. Mic, drăgălaș, cuminte, frumos foc. L-aș fi păstrat. Dar am observat cum le-a dat viața peste cap bătrâneilor mei, cum Millie se ascundea prin cele mai înalte plante din curte, iar Moustache era iritat la culme de pretențiile lui Momo prichindelul de a se juca cu el. Îl pufăia și încerca să găsească un colț liniștit ca să se odihnească. Momo pusese stăpânire pe culcușul comun, și Moustache nu voia să stea lângă el. Am fost nevoită să îi găsesc o altă casă lui Momo, iar cei doi și-au reluat viața lor tihnită.

**

În viața lor de animăluțe, sunt foarte bătrâni. Nu știu ce se va întâmpla cu cel care va supraviețui trecerii celuilalt. Poate se va stinge și el curând, măcinat de lipsă și dor, așa cum se întâmplă în cuplurile de oameni viețuiți împreună timp de zeci de ani. Cine știe?

Mă uit la ei și văd o doamnă bătrână încă frumoasă și strălucitoare alături de bătrânul ei încercat de viață și boală, dar mândru și relaxat. Niciunul dintre ei nu se plânge de greutățile bătrâneții, își poartă vârsta cu demnitate și firesc. Sunt fericiți să aibă bolul lor cu mâncare și castronul cu apă, și să fie lăsați în pace în culcușul lor vechi, dar confortabil. Au avut o viață bună, iar Moustache a supraviețuit până la o vârstă înaintată, în ciuda tuturor pronosticurilor.

Oare nu am putea și noi, oamenii, să învățăm ceva de la ei?