Cine mă citește știe deja că am obiceiul de a face plimbări lungi seara, ture de parc de 6-7 km. Mă încarc cu energia apei (merg în jurul lacului), a aerului curat și a muzicii, a podcastului sau audiobook-ului pe care le ascult în căști. Mi-am dezvoltat atenția distributivă și capacitatea de concentrare în felul acesta. Îmi mai zboară uneori mintea de la cartea pe care o ascult. O aduc repede înapoi, concentrându-mi atenția pe informație, pe ritmul pașilor, pe norii de pe cer, pe strălucirea ultimelor raze de soare la apus.
Mă deconectez total de la activitățile zilei care se încheie, îmi las mintea să se odihnească pentru a avea idei proaspete, neatinse de reziduurile vechi. Uneori am conștientizări uimitoare și subiecte noi de abordat. Așa că mă opresc în mijlocul drumului ca să le notez în agenda telefonului. Aceste plimbări sunt meditații în mișcare pentru mine.
Uneori observ unghiuri interesante pentru a face fotografii. Și e nevoie să mă ghemuiesc sau mă așez în genunchi pentru a captura cât mai bine subiectul. Deunăzi am vrut să fotografiez picăturile de apă de pe firele de iarbă proaspăt stropite. Mi-am sprijinit cotul pe genunchi pentru o mai bună stabilitate a telefonului. Am încercat să focusez o picătură îndărătnică, în care strălucea lumina unei raze de soare.
Broscuța
Atunci am observat o pată maronie în iarbă, chiar în unghiul meu de fotografiat. Inițial am început să bombăn. Îmi strica poza. Dar când m-am apropiat am văzut că era o broscuță minusculă, cât degetul meu mic. Nu a încercat să fugă, să se ascundă în iarba deasă, ci a rămas nemișcată, probabil instinctul de conservare îi spunea că astfel va trece neobservată. Cine știe ce era în mintea ei de broscuță mică…
Am fotografiat-o inițial de departe, cu zoom, pentru că îmi era teamă că va fugi și voi pierde subiectul. Dar nu îmi plăcea ce iese, așa că m-am apropiat din ce în ce mai mult. M-am apropiat la 10 cm și nici nu a clipit. I-am făcut zeci de fotografii până am fost mulțumită de una singură. Nu s-a mișcat. Scopul ei era să scape nevătămată din întâlnirea cu uriașul ăla care se tot apropia, iar al meu să scot o fotografie bună. Ambele am avut succes, fără să ne vătămăm și fără să ne frustrăm.
Morala
În viață uneori e bine să rămâi nemișcat, să nu te agiți ca să îți atingi scopul, să ai tăria de a rămâne pe loc ca să înfrunți ”uriașul”, să îl observi și ca să știi la ce îți servește ție o anumită situație. Și uneori e bine să îndrăznești să te apropii ca să obții ce dorești, chiar cu riscul de a pierde. În ambele situații ar fi bine să fii mânat de curiozitate, altruism și respect, nu de agresivitate. Pentru că întotdeauna agresivitatea atrage agresivitate. Dacă faci tu primul pas, asigură-te că nu ești agresiv. Dacă cineva te abordează cu agresivitate, nu vei reuși să contracarezi cu blândețe, pentru că așa cum am spus, agresivitatea atrage agresivitate, indiferent cât ai fi tu de pacifist.