De când am anunțat public că nu mai mănânc mezeluri, m-am ținut de cuvânt. Nu mai mănânc. Doar slănină, dar nu știu dacă se încadrează la mezeluri. Mai cumpăr, dar am făcut și în casă, la saramură cu usturoi. Și la lactate am renunțat din nou, la recomandarea doctorului. Toate bune și frumoase. Dar mie mi-e poftă de pizza. Și fără mezeluri, mozarela și ciuperci, care îmi fac rău, ce pizza mai e aia? Azi, meditând pe bancă în parc, după ce mi-am liniștit mintea, mi-am amintit că am citit cândva un articol, nu mai știu unde și de cine scris, în care se spunea că ceea ce numim noi ”pizza” de fapt e o abominație. Îngrămădim o grămadă de ingrediente fără nicio noimă, topim niște cașcaval deasupra și mai punem și niște ketchup în moț și cică mâncăm pizza. Adevărata pizza italiană e cu totul altceva, nu e nevoie de multe ingrediente, baza este aluatul, sosul de roșii, prosciuto crudo și mozarela. Sos de roșii, nu ketchup. A, da? Mozarela iese din discuție, să vedem restul. Am făcut aluatul, cu apă călduță, o lingură de tărâțe de psillyum, o linguriță de drojdie uscată și făină de mei, un aluat vârtos, pe care l-am întins imediat pe hârtia de copt. Nu aveam nevoie să crească, ci să fie elastic. Deasupra am pus un strat de sos de roșii, nu suc și nici bulion, sos de roșii cu pulpă. Apoi am pus fâșii de prosciuto, una lângă alta, apoi alt strat de sos de roșii. Nu m-am abținut și am pus și câteva bucăți de măsline și roșii cherry. Am asezonat cu un condiment ce conține roșii uscate, usturoi și busuioc. Am băgat la cuptor la foc mare cam 30 de minute. Wow, a fost bestială! Nu mai mănânc în viața mea chestia aia pe care o numeam pizza înainte. Gustoasă, un pic acrișoară de la sosul de roșii, prosciuto senzațional, un pic sărat, după aia mi-am dat seama de ce subconștientul meu m-a făcut să uit să pun sare în aluat. Mergea și fără măsline, cred. Simplă, dar…wow.